Nr. 113 Anica cea „milostivă”, Prot. Ioan Ciuntu (Chișinău)

Spread the love

                                 Anica cea „milostivă”

 

…În una din zile preotul Ioan se pomenește în fața casei cu o femeie trecută de 60 de ani, îmbrobodită cu trei rânduri de basmale de culoare neagră și în straie lungi până la pământ. Lumea din sat îi zice „monașca” sau „călugărița”, deși pe mătușa Anica, căci așa o cheamă, nu o leagă  nimic de călugărie. Când este întrebată de ce se înfofolește așa până și în dricul verii, ea răspunde scurt: „Din cauza durerilor de cap. Apoi, așa mă simt mai bine…”.

Văzându-se în casa preotului, mătușa Anica slăbește nodul uneia dintre basmale, ca să poată vorbi mai ușor, apoi i se adresează stăpânului, privindu-l țintă în ochi:

– Părinte, eu toată viața am trăit singură. Muncesc din greu, adun la gospodărie, dar nu am pentru cine. Iaca, și anul acesta Dumnezeu ne-a dat roadă bogată. Am pregătit pentru iarnă legume, fructe, o putinică de murături… Am umplut cu vin și două poloboace, dar pentru mine e prea mult, că nici jumătate nu se bea până la cel nou. M-am gândit să-ți dau matale de sănătatea mea un poloboc de 200 de litri de vin din rară-neagră.

Chiar dacă e nou în parohia Micleușeni, preotul Ioan își cunoaște enoriașii. Pe unii, ce-i drept, din spusele altora. Auzise el că mătușa Anica-i femeie darnică și  face pomeni la tot pasul. După un păhărel de vin, „călugăriței” i se înmoaie inima și femeie mai generoasă ca ea nu găsești în tot satul. O năpădesc amintirile, o podidesc lacrimile și ea îi dă ghes cu milostenia. În momente ca acestea e destul ca vreo vecină să-și arunce privirea spre covorul de pe perete, că mătușa Anica, fără să stea mult pe gânduri, îl scoate și i-l dă de pomană de sufletul  mamei, „ca să-i fie țărâna ușoară”. După al doilea păhărel plapoma de lână și perna ajung la altă vecină, tot așa cocoșul din curte sau cloșca cu ouă cu tot… A doua zi, când  își vine în fire, mătușa Anica pornește pe la vecine, începând a se văicăra de la poartă:

– Apoi, fa Ileană, să mă ierți pe mine, proasta, că iaca ieri m-a luat gura pe dinainte și ți-am dat de pomană plapoma. Dar vine iarna, vine frigul, iar eu pe deasupra mai sufăr și de reumatism… Dă-mi, fa Ileană, plapoma înapoi și mă rog de mă iartă…

De la Ileana mătușa Anica se duce la Paraschița să-și ia covorul, căinându-se:

– Of, of, of, Pachiță… Ți-am dat ieri de pomană covorul de la mama, da azi dimineață mi-am amintit că ea mi-a zis cu gură de moarte să-l păstrez până voi muri și numai atunci să fie dat de pomană. M-a legat, fa, cu blestem de covorul ista. A menit că cel care îl va lua de pomană mai devreme nu va avea parte de el nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. Da eu tare mă tem de blestem! Dă-mi-l, fa, înapoi, numai nu te scârbi… Când am să mor, tot ție o să ți-l dea de pomană.

Nu uită mătușa Anica să-și întoarcă și cocoșul, și cloșca, și tot ce-a mai dat ieri de pomană prin sat.

Știindu-i năravul, părintele Ioan îi mulțumește, dar nu acceptă pomana. Socrul are în pivniță o tonă de vin, la ce-i mai trebuie și polobocul mătușii? Părintele îi sugerează că bine ar fi să-l dea familiei nevoiașe cu zece copii de la marginea satului. Încaltea, l-ar vinde, își zice părintele, și ar face un ban. Dar nu reușește să-și dezvăluie gândul, că mătușa Anica sare ca friptă:

– Cum să dau de pomană vinul la niște copchii, părinte? Vrei să nu nimerească ușa școlii, să sară la bătaie la învățători? Ei trebuie să se întreacă la învățătură, da nu la băut!

Zicând acestea, mătușa Anica își trage basmaua pe ochi și pleacă supărată. Peste vreo două ore preotul se pomenește cu o căruță la poartă, din care doi bărbați coboară polobocul juruit de mătușa Anica și-l cară în curte…

Se lasă  amurgul, dar preotul așa și nu se încumetă să coboare polobocul în pivniță. Mai știi ce-i trăsnește prin cap mătușii Anica mâine dimineață?

A doua zi părintele Ioan pleacă la o înmormântare în satul Iurceni, de unde se întoarce după amiază. Cu cât e mai aproape de casa socrilor, cu atât mai mult îi gâdilă nasul un miros pătrunzător de vin. Intră pe poartă și se oprește înmărmurit: strălucind în razele soarelui, în față îi curge în serpentine, ca un afluent al Bâcului, un pârâu cu „apă” purpurie. Dă să facă un pas, dar pământul, „îmbătat” de licoare, îi fuge de sub picioare. Fiul Adrian, de numai patru anișori, cu cepul de la poloboc în mână și cu mustăți ca dohotul, de cum îl vede pe tata, începe să se îndreptățească: „Eu n-am făcut nimic, de vină-s purceii. Așa de tare s-au scărpinat de poloboc, c-a sărit cepul…”.

Paguba n-ar fi mare, dacă părintele ar fi sigur că mătușa Anica și-a făcut pomana din toată inima. Intuiția însă nu-l înșeală: în ziua următoare femeia poposește cu noaptea-n cap la casa preotului.

– Să mă ierți, părinte, că am venit așa devreme la matale, dar n-am închis un ochi toată noaptea. M-am zvârcolit în pat până-n zori, gândindu-mă la cuvintele matale. Spre dimineață m-a luminat Dumnezeu și am înțeles că ai avut dreptate: mai bine să dăm polobocul de pomană familiei cu zece copchii. Eu, proasta de mine, m-am năpustit degeaba asupra lor, da mata ai gândit drept: nu copchiilor dau eu vinul de pomană, da părinților. Ar putea să câștige un ban cu vinul ista și să-i îmbrace mai ca lumea. Eu zic, părinte, să facem cum ai spus mata, că de la Dumnezeu ți-a fost gândul ista, iar ce vine de la Domnul e sfânt lucru. Apoi, la ce-ți trebuie atâta vin? Chiar dacă ești tânăr, cât poți să bei, că ai și matale nevoie de sănătate. Iaca, cei din mahalaua noastră care i-au dat zor cu paharul s-au cam rărit. Să-i odihnească Domnul pe ceea lume, că nici pe lumea asta mare scofală n-au făcut. Da iaca de matale avem nevoie să fii sănătos, că cine o să-i ducă la groapă pe cei care au mai rămas?

– Mătușă Anică, gata, m-ai convins, sănătatea trebuie păstrată. Când îți pui mintea cu polobocul și cu stăpânul lui, departe nu ajungi…

– Că bine mai zici, părinte, să dea Domnul minte la toată lumea, că tare s-a mai stricat: una spune și alta face…

Părintele îi ține hangul:

– Da, mătușă Anică, ai dreptate, cunosc și eu oameni care azi zic una și mâine fac alta. Așa sunt unii și n-ai ce le face…

Mătușa Anica pleacă mulțumită că și-a făcut hatârul, iar preotul coboară în pivniță și începe să care vinul din polobocul socrului în cel al mătușii. „Unde ca unde, da la pomeni îmi merge bine,  gândește el. Alaltăieri aveam o tonă de vin, ieri o tonă două sute, iar azi numai 800 de litri…”. Părintele cară și tot cară, dar nu-i pare rău de vin. Situația în care s-a pomenit îl amuză, mai ales că i-a intuit finalul. Deodată, se oprește brusc și un zâmbet i se așterne pe față: „Doamne, da pomana asta, până la urmă, pe contul cui o scrii?”.

 

Leave a Reply