Nr.114 Povestea unui soldat, Ioana – Codruța Codreanu

Spread the love

Povestea unui soldat

 

Întâlnirile cu străbunicul meu, când merg la dânsul în vacanţă, sunt o adevărată încântare. Nu toată lumea are privilegiul de a avea un străbunic. Şi încă ce străbunic! Să vi-l descriu: e un bătrânel firav, cu un chip senin şi ochii de culoare oţelului, a căror privire fermă şi hotărâtă trădează o fire calmă, obişnuită să gândească la rece. Pe umerii săi gârboviţi duce povara unui secol de existenţă zbuciumată, deoarece legenda sa personală se împleteşte la un moment dat cu trecutul unei naţiuni, un trecut sângeros ce a lăsat umbre şi răni adânci până şi în inima celor mai puternici. Rănile se mai fac simţite şi în ziua de astăzi. Sunt prea adânci ca timpul să le fi putut şterge! O poveste de viaţă chinuită pe alocuri, care i-a modelat sufletul şi i-a oţelit voinţa, străbunicul meu devenind cu fiecare provocare mai puternic.

Născut în timpul furtunii ce mătura Europa de la est la vest, zguduind-o din temelii şi îngrozindu-i populaţia, străbunicul şi-a trăit copilăria într-un sat din nord-estul ţării, aproape de graniţă şi de târgurile Dorohoi şi Herţa, într-o societate agrară, în care pământul era divizat. Reprezenta chiar raţiunea de a exista a ţăranului român, dar economic la nivel local era controlată de evreii ce deţineau monopolul în comerţ şi în industrie. Cele şapte clase le-a făcut la şcoala din sat, unde învăţătura şi respectul nu erau predate întotdeauna cu blândeţe, unde până şi elevul premiant nu scăpa de statul în genunchi pe cojile de nucă sau pe boabele de porumb, ori lua la palmă cu „Sf. Nicolae“. Însă tot de atunci vin şi poveştile copilăriei, cu alivencile şi laptele bătut în putină, cu colindatul sau mersul cu Jianul în noaptea sfântă dintre ani, cu dansurile la horele din sat, duminica.

Datorită Marii Uniri, oraşele situate astăzi peste Prut făceau parte din existenţa locuitorilor din nordul Moldovei, iar marea criză din anii ’80 nu i-a afectat familia, deoarece aceasta a fost ocolită, ca majoritatea familiilor de ţărani români.

Acum că v-aţi făcut o idee despre străbunicul meu, m-aţi putea întreba prin ce este el special. Ei bine, nu vorbeşte niciodată despre moarte, din simplul motiv că i-a fost alături pe parcursul întregii existenţe ca prieten, dar ca şi duşman în acelaşi timp. Iar tot ce am aflat eu despre viaţa sa, am aflat după multe insistenţe şi tactici de învăluire eşuate.

L-am întrebat odată pe străbunicul cum e să împuşti oameni în război… A stat un pic pe gânduri, i-au dat lacrimile şi cu vocea gâtuită a răspuns: „- În acel moment te gândeşti: ori eu, ori acel soldat străin, dar om ca şi mine. Este care pe care şi cine trage primul, trăieşte! În acel moment nu există Dumnezeu, ci numai dorinţa de a supravieţui. Războiul scoate ce-i mai rău din oameni!“. Pentru a înţelege aceste cuvinte şi motivul alegerii lor, să aruncăm o privire spre trecut, spre anii trăiţi în tranşeele războiului şi adâncul lagărelor.

Străbunicul a primit ordinul de mobilizare, s-a prezentat la unitate la Îaşi, trecând apoi Prutul cu Aliaţii pentru a elibera Basarabia pe 21 iunie 1940. Au trecut şi  Niprul spre a lupta la Stalingrad, unde a avut loc celebrul bombardament, însă luptele le-au purtat doar până la cotul Donului, locul în care frontul a fost rupt şi armata încercuită. Doar printr-un noroc chior a scăpat străbunicul cu zile din acea dezlănţuire a iadului, din acele câmpuri îngheţate, unde soldaţii cădeau ca seceraţi nu numai de gloanţe, ci şi de frig, frică şi foame, de o natură crudă ce l-a îngenuncheat până şi pe Napoleon în încercarea de a obţine supremaţia întregii Europe.

Timp de două săptămâni, el şi încă doi tovarăşi au trăit doar cu câte o bucată de unt, iar când foamea devenea de nesuportat, simţind cum puterile îi părăsesc, beau şi câte un litru de ţuică. Au supravieţuit mergând încontinuu pentru a nu degera soldaţii germani mai aveau resurse sau mai primeau alimente, ei bine, soldaţii italieni şi cei români erau lăsaţi în voia sorţii…

Cu chiu, cu vai, a trecut şi acea perioadă… S-au reorganizat, s-a retras împreună cu frontul până la Iaşi, unde a fost rănit în bătăliile duse pe linia frontului din Moldova. Transportat la Iaşi, după care la Vaslui odată cu retragerea frontului, este lăsat în urmă de armata română, cu schije în piept şi în picioare, într-o agonie pură. Este preluat apoi de medicii ruşi, operat şi dus într-un lagăr de prizonieri.

Pe toată perioada cât a fost spitalizat, medicii ruşi şi infirmierele s-au purtat omeneşte, arătând compasiune la suferinţele îndurate, însă lagărul… lagărul a fost ca un purgatoriu, iar experienţele trăite în acest infern asemenea celui descris de Dante, l-au marcat mai mult decât războiul în sine.

A mâncat ce nu se poate închipui că se poate mânca, de la coji de cartofi până la tot ceea ce putea asigura o sursă de hrană.  A muncit în condiţii inimaginabile, în frig, înfometat şi în mizerie, a suferit enorm!!! Însă a avut zile şi l-a ferit Dumnezeu şi de explozia unui cazan cu aburi.

A povestit puţin din lagăr şi mereu cu lacrimi în ochi! Suferinţa încă i se mai citeşte pe chip. După cum am mai spus, această perioadă i-a marcat pe veci existenţa, lăsând urme de neşters!…

Întors acasă, nu se putea zice că i-a fost mai bine, deoarece odată cu sfârşirea războiului, a venit colectivizarea, în urma căreia pământul şi animalele i-au fost luate, fiind obligat să lucreze la cooperativa agricolă. Însă nu şi-a pierdut speranţa în mai bine, astfel că, de câte ori putea, asculta „Vocea Americii“ şi „Europa liberă“ care aveau şi câteva programe în limba română.

Şi… a avut dreptate să nu-şi piardă speranţa pentru că au urmat vremuri mai bune. S-a bucurat enorm când şi-a primit înapoi mica sa avere, avere reprezentată de pământul pe care îl lucra şi pădurea pe care o îngrijea, dar vârsta nu i-a permis să se bucure de acest privilegiu pentru mult timp

A prevăzut căderea lui Ceauşescu şi schimbarea de regim încă din perioada înfloritoare a acestuia, pentru că era bine informat atunci, ca şi acum.

Deşi are 97 de ani, ascultă programele de ştiri, ştiind tot ce se întâmplă în jur mai bine decât majoritatea rudelor, vecinilor şi cunoştinţelor, şi de ani buni are acelaşi obicei: de a-şi bea cafeaua la ora 10 dimineaţa! Însă trebuie neapărat să vă menţionez că bea aceeaşi marcă de cafea, căci, dacă nu e aceeaşi, nici măcar nu gustă. O recunoaşte după aroma specifică.

Moartea pentru străbunicul meu nu a fost niciodată o opţiune. Nici măcar acum nu e, pentru că viaţa i-a dat atât cât a putut duce, l-a oţelit şi a scos la iveală tot ce a fost mai bun în el.

Pot eu să mă mândresc cu un astfel de străbunic, o legendă vie de altfel? Da, POT! Pot să mă mândresc cu el! Viaţa lui e o pildă din care se pot trage atât de multe învăţături, numai de am şti cum! Învăţăm să nu ne pierdem speranţa în mai bine, indiferent de ce se poate întâmpla. Sau învăţăm să nu ne plecăm niciodată în faţa provocărilor la fel cum munţii stau neclintiţi în faţa furtunilor!

Această poveste este povestea unui soldat ce a parcurs la pas un sfert din Europa, trăind intens fiecare clipă şi continuând în orice moment să spere!

 

Leave a Reply