1. poemul vieții 

Spread the love

 

poemul mustea de sărăcia aceea vie,

cu personalitate puternică, adică

făcea mucegai, îi degerau degetele,

pereții erau plini de igrasie și fum

de la aproape uitatele focuri bengale

sau de la artificiile aprinse la sărbători

injust repartizate în prima parte a vieții,

când s-ar fi mai putut face și altceva,

spre exemplu, s-ar fi putut trage cu arcul, cu praștia

sau cu ochiul care bine vedea

după o situație oarecum confortabilă.

poemul avea crăpături, urme de fund de pahar,

mici arsuri de țigară pe alocuri,

amintea cât de cât că se trăise prin preajmă

și poetul fusese chiar viu.

nu era un poem extraordinar

pentru că zilnic erau create toate condițiile

ca acesta să se scrie și să se tot scrie,

să devină un organism funcțional,

să îi crească părul și unghiile și umbra pe pereți

când lumina se mai amesteca rar și cu teamă.

poetul spunea despre el că este frumos,

că ar merita să poarte pălărie și pardesiu,

să iasă toamna pe stradă, să salute și să fie salutat,

să facă niște concesii orgoliului.

dar poemul acesta doar îl trăia pe poet

și poetul nici nu mai știa de ce.

 

Leave a Reply