Nr.20 Un pitic şi buldogul lui uriaş – Autor Cristian Săileanu

Spread the love

La o distanţă cam de doi kilometri în afara satului Agios Ioannis se întinde un podeţ lung şi îngust care traversează un pârău sezonier, şi acolo, tocmai când era gata să păşească pe acest podeţ, s’a potrivit ca bătrânul cu barba albă şi stufoasă ca un măturoi, locuitor al satului, să’l întâlnească pe piticul care îşi scosese câinele la plimbare.
Piticul era un om între două vârste, şi înainta cu mersul tipic al celor clădiţi ca el – încet, căznit, legănându’se pe picioarele lui scurte şi crăcănate, picioare vârtoase şi puternice – iar capul îi era disproporţionat faţă de corp, şi aducea cu o pară mare, întoarsă pe dos. Ducea cu el într’o lesă scurtă un buldog alb, uriaş, cu aspect înfricoşător.
Când buldogul l’a zărit pe bătrânul care aştepta la celălalt capăt al podului, a pufnit odată, scurt, supărat de apariţia unui intrus, şi a ridicat privirea către stăpânul său, aşteptând un ordin sau o îndrumare.
Podeţul era prea îngust pentru trei persoane, de fapt chiar şi pentru două persoane şi un animal, şi – din teamă, sau din bună creştere – bătrânul s’a oprit la capătul podeţului şi a aşteptat răbdător ca acest cuplu straniu să avanseze. A făcut un pas înapoi, şi s’a făcut, discret, că examinează peisajul din jurul lor. Ploile torenţiale ale primăverii umpluseră de sevă verde fiecare plantă şi fiecare buruiană de pe câmpurile şi dealurile insulei, iar păsările cântau şi se îngânau fericite în măslinii cei cavernoşi şi torţionaţi, măslini parcă veniţi din poveşti cu vrăjitoare.
După ce a traversat podeţul, în loc să–şi continue drumul către sat, piticul s’a oprit şi şi’a ridicat privirea spre el, şi bătrânul a observat că avea ochi de o frumuseţe neobişnuită – mari, albaştri, migdalaţi, cu gene lungi – şi că braţul şi mâna cu care ţinea lesa erau musculoase, dar aduceau a creangă crescută strâmb, răsucit, ca o creangă de măslin.
Buldogul cel alb a mârâit şi şi’a arătat colţii, dar piticul i’a aruncat un ordin scurt, în greceşte, şi animalul, o masă de muşchi albi care îi jucau sub piele, s’a trântit cu burta la pământ de parcă o mână invizibilă i’ar fi stors brusc toată vlaga şi puterea. Şi’a pus botul pe labele din faţă, şi a rămas inert, lipit de poteca ce ducea la podeţ.
– Ştiu la ce te gândeai, i s’a adresat piticul bătrânului cu un ton acuzator.
– Da? La ce mă gândeam? a spus bătrânul, surprins, plimbându’şi privirea de la câinele cel uriaş la ochii piticului.
– Îţi ziceai, Uite’l şi pe piticul ăsta cu javra lui uriaşă. Te făceai că admiri peisajul, când de fapt îţi ziceai, Ce i’o fi venit şi piticului ăsta să ducă în lesă cu un câine care îi vine până la umăr?
– Poate că da, a spus bătrânul încruntat, greblându’şi barba cu degetele. Poate că mă gândeam exact aşa cum zici tu. Şi ce’i cu asta?
– Crezi că eu mor de plăcere că sunt pitic? Crezi că săr într’un picior de bucurie când lumea se uită la mine şi toţi îşi zic în gând, Uite’l şi pe piticul ăsta cu namila lui de câine? Aşa crezi tu că merg lucrurile?
– Păi, cine’i de vină că ţi’ai luat o astfel de namilă de câine? a spus bătrânul după câteva secunde de gândire. De ce nu ţi’ai luat un câine mai mic…?
– Tot aia ar fi fost, a spus piticul gânditor, şi a făcut un gest tranşant prin aer cu mâna lui dolofană. Dacă mi’aş fi luat un câine mic, oamenii ar fi gândit, Uite’l şi pe piticania asta şi pe mioarţa lui de câine. Trebuie să’l ia în braţe când trece pe lângă o pisică. Ca să nu mai spun că acest câine, namila pe care o vezi aici, nu era aşa de mare când l’am găsit.
Bătrânul cu barba cea albă îşi revenise din surpriza iniţială, aşa că a ridicat din umeri şi a spus la fel de arţăgos,
– Parcă tu nu te’ai gândit, Ia uite’l şi pe moşul ăsta cu măturoiul lui de barbă. A plecat evident la plimbare, fiindcă în direcţia asta nu există nici o aşezare şi nici un magazin. Moartea’l caută pe’acasă, şi lui îi arde de plimbări prin natura înverzită. Hai, mărturiseşte!
Piticul, însă, nu dădea semne că ar fi fost dispus să mărturisească nimic. S’a aplecat din şale şi l’a mângâiat pe cap pe buldog, iar animalul a ridicat capul, şi a clipit, înmuiat de fericre.
– Câinele ăsta pe care îl vezi aici este cel mai bun prieten al meu, a declarat piticul. Habar n’are că sunt pitic, iar dacă, prin absurd, ar şti, nu i’ar păsa nici cât negrul sub unghie. E singura creatură de pe lumea asta pe care nu o doare nici în pidosnic de cât de înalt sunt.
– Ce te face să crezi că pe mine mă doare în pidosnic de ce talie ai tu? a ridicat iritat din umeri bătrânul.
– Tu eşti probabil americanul care a cumpărat casa directorului şcolii de pe dealul din capul satului, a spus piticul ignorând întrebarea bătrânului. Doctorul. Sau scriitorul. Sau dracu ştie ce eşti. Ce demon te’a îndemnat să cumperi o casă în ţara asta, pe insula asta, şi mai ales în cătunul ăsta oribil, uitat de Dumnezeu? Tu, ca american… Ţi’ai luat cumva casă aici în sat pentru că auziseşi că e un pitic care’şi plimbă câinele, un buldog uriaş, prin crânguri? Eu sunt singura atracţie a satului ăsta amărât. Ar trebui să mă includă în ghidurile turistice.
– Eşti căsătorit? Locuieşti singur? l’a întrebat bătrânul.
– Cel fel de întrebare netoată mai e şi asta? Locuieşti de peste zece ani aici şi tot mai pui întrebări netoate? Sunt grec. Am patruzeci şi trei de ani şi, ca toţi bărbaţii necăsătoriţi din Grecia, locuiesc cu mama, i’a răspuns plictisit piticul.
– Eu am fost însurat pe vremuri, de fapt pe hârtie încă mai sunt însurat, dar acum locuiesc singur în casa directorului şcolii, i’a spus bătrânul cu barba cea albă. Duc o viaţă de pustnic, o viaţă de însingurat. Vorbesc singur, ca să nu uit să vorbesc.
– Şi mă rog, de ce nu inviţi oamenii din sat la tine din când în când? De ce nu îţi chemi vecinii la un grătar? Eşti american… Atâţia bani cât să cumperi un miel şi nişte cărbuni pentru un grătar oi fi având şi tu…
– Vezi, aici e baiul… Nu prea îmi plac oamenii, a spus gânditor bătrânul. Ca să’ţi spun adevărul, cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai puţin îmi plac oamenii…
– Auzi… Dacă sunt căsătorit… Ce să’ţi spun… Cine’i nebuna care să vrea să se căsătorească cu mine? a pufnit piticul. Care’i aia care să vrea să ţină în braţe o ciosvârtă ca mine?
– Nevastă’mea m’a părăsit după patruzeci şi cinci de ani de convieţuire, a spus bătrânul cu multă mirare, mai mult pentru sine…
– Ce femeie în toate minţile şi’ar dori să simtă un avorton ca mine zvârcolindu’i’se între picioare?
– M’a părăsit din cauza caracterului meu insuportabil, a declarat hotărât bătrânul cu babra albă. Ai ochi foarte frumoşi.
– Ochii ăştia se potrivesc ca nuca în perete cu faţa asta şi cu corpul ăsta, şi’a trecut piticul corpul în revistă cu o mişcare a ambelor mâini. De multe ori mă gândesc la modul serios ce bine ar fi fost să îi pot dona ochii mei unui bărbat frumos, cuiva care ar putea să tragă un ce folos de pe urma lor. Oi fi având eu ochi frumoşi, dar chiar şi cu ochii ăştia nici o femeie nu mă bagă în seamă. Însă, de ce să mint, am avut o iubită odată. Se numeşte Elena. Poate o cunoşti, e de aici din sat.
– Se săturase de comentariile mele veninoase, de furiile mele, de dracii mei, a explicat bătrânul. Nu’mi plăcea nimic şi nimeni din ce vedeam în jurul meu. Eram furios tot timpul.
– Şi, mă rog, cu ce drept erai tu furios? Pe cine erai furios? l’a întrebat piticul, fără nici o urmă de curiozitate.
– N’am nici cea mai vagă idee, a clătinat din cap bătrânul. Pe tot şi pe toate. Pe omenire, şi pe felul în care este construită. Pe cum conduc grecii, pe cum se îmbracă tinerii, pe cum arată grecoaicele… Uneori cred că eram furios doar pe faptul că îmbătrâneam. Cât de crud poate fi un dumnezeu care creează o lume unde şi oamenii şi fiarele codrului, ba chiar şi plantele, îmbătrânesc şi mor?
– M’a lăsat şi s’a dus după un albanez, un pietrar, un dobitoc cu două degete de frunte. Am stat doar trei luni împreună, apoi, într’o zi, pe nepusă masă, şi’a luat catrafusele şi a şters putina. La scurtă vreme după ce a plecat s’a căsătorit cu albanezul. Acum, când îi e lumea mai dragă, pietrarul îi mai trage câte un dos de palmă peste gură şi o face albie de porci. Aşa, în mijlocul străzii, şi în auzul tuturor. Păcat că nu ştii greceşte ca lumea ca să înţelegi cât de grosolan e cu ea. Îi umflă ochii, o trimite la muncă, iar el îşi instalează curul ăla nespălat de albanez handicapat pe un scaun de bar, şi bea tsipouro cu alţi pietrari dobitoci de teapa lui.
Simţind iritarea din vocea stăpânului, buldogul cel uriaş a ridicat neliniştit capul şi a scâncit o dată. Din jungla unui măslin negru matusalemic, cavernos şi împletit în jurul propriului său trunchi, ca un odgon marinăresc, o mierlă a început brusc să îi huiduie cu triluri dulci, şi cei doi bărbaţi s’au oprit din discuţie şi şi’au aplecat urechile ca să o audă mai bine.
– Măslinii ăştia au peste patru sute de ani, a spus ca pentru sine bătrânul cu barba albă. Au fost probabil plantaţi de veneţieni…
– Mda. Mare scofală. Ştii cum ne spuneau veneţienii nouă, grecilor? La bruta razza, rasa cea urâtă…
– Trei luni, a făcut bătrânul o faţă acră şi dispreţuitoare la adresa unei perioade aşa de scurte. Se compară trei luni cu patruzeci şi cinci de ani? De ce crezi că plec în plimbările astea de ore întregi departe de sat? Umblu ca să nu urlu. Şi din când în când, când nu mă aude nimeni, umblu şi urlu. Trăieşti carevasăzică lângă o femeie atâta amar de vreme, şi ajungi să crezi că, gata, sunteţi sudaţi unul de altul, dar viaţa îţi aduce aminte că de fapt nu sunteţi.
– Câştigam bani buni, eram un soţ model, dădeam fuga acasă cu banii şi i’i puneam în poală. Găteam, curăţam, spălam vasele, şi adoram pământul pe care călca, a zis piticul, şi bătrânul l’a auzit cum scrâşnea din dinţi. Şi tot nu eram destul de bun pentru ea, şi nu era nici un secret de ce, nici pentru mine, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva… Skatá! Sper că eşti de acord cu mine că soarta şi’a cam bătut joc de mine…
Bătrânul îşi aminti brusc faţa nevestei, şi vocea ei, şi, pe vremea când erau mai tineri, cum făceau dragoste, aşa că a privit în gol şi nu a răspuns. Ar fi vrut şi el, ca piticul, să scrâşnească din dinţi, dar s’a abţinut. A rămas tăcut, cu gura pungă.
– Când am găsit câinele ăsta, pentru că trebuie să’ţi spun că l’am găsit abandonat pe stradă, în şanţ, era doar un căţeluş care încă nici nu deschisese bine ochii. Era un boţ alb, murdar şi flămând. Tremura şi scheuna de foame şi de frig. Dar când a început să crească, dumnezeule, nu se mai oprea… S’a făcut uriaş, şi am avut grijă să fie mai abitir ca o armă albă, mai periculos, mai sălbatic, mai nemilos ca o armă de foc… Nu tot timpul, doar când vreau eu. La început nu ştiam de ce voiam să îl fac sălbatic, dar într’o zi, într’un târziu, mi’am dat seama de ce.
Bătrânul cu barba albă privea câinele fără nici un interes, de parcă buldogul nici n’ar fi fost acolo, de parcă ar fi fost transparent…
– De ce? a întrebat el într’un sfârşit, zmulgându’se cu greu din reverie. De ce îţi doreai să fie sălbatic?
– Uite de ce. Speram, visam, că într’o bună zi, când albanezul o batjocoreşte, când o insultă pe Elena în public, o să’mi asmut câinele pe el, iar câinele meu o să’i rupă faţa, o să’l umple de sânge, şi atunci Elena va vedea cu proprii ei ochi cine o apără, va înţelege cât de mult o iubesc, şi se va întoarce la mine.
– Ai primi’o înapoi după ce a împărţit patul cu un albanez nespălat?
– Aş primi’o înapoi chiar dacă ar împărţi patul cu tot satul, cu toată insula… M’aş mulţumi să mă aşez pe un scaun lângă patul ei, s’o privesc cum doarme şi să îi miros emanaţia pielii… Doar mirosul pielii ei îmi umplea casa. Şi viaţa.
– Am ales casa asta împreună, casa directorului şcolii, a explicat bătrânul. Şi tot împreună am ales şi satul. Nici unul dintre noi nu voia o casă undeva, într’unul din satele de la malul mării, care sunt invadate de hoarde de turişti în timpul verii. Am ales un loc cu păduri, cu livezi de măslini, cu pâlcuri de smochini, cu dealuri verzi şi cu vecini prietenoşi.
– E, prietenoşi pe dracu… Sunt prietenoşi doar pentru că voi, americanii, sunteţi plini de bani, s’a strâmbat piticul. Ar trebui să ieşi să’ţi faci plimbările mai devreme, pe la zece, ca mine. Dacă vrei, îţi dau voie să’mi mângâi câinele. Mângâie’l.
– Azi nu, a spus bătrânul. Poate altă dată. La revedere, a spus, dar nu s’a mişcat din loc.
– După patruzeci şi cinci de ani… a răsucit piticul în sfârşit idea în minte. Şi tu nici nu eşti măcar pitic, ca mine… Halal nevastă, ce să zic…
– N’o judeca prea aspru, s’a grăbit bătrânul să îi sară în apărare nevestei. M’a avertizat de nenumărate ori. Devenisem insuportabil, acid, coroziv, certăreţ, un bătrân ciufut, o adevărată acritură.
– Adică ce nu îţi plăcea?
– Nu îmi plăcea nimic. Uram idea de a fi răbdător, mă oripila felul în care molfăiau oamenii mâncarea, felul în care erau concepute aeroporturile, monotonia muzeelor, tunam şi fulgeram împotriva a tot ce era în jurul meu. Până şi creştinismul îmi puţea.
– Chiar aşa fiind, a spus piticul şi a trosnit din degete, şi câinele s’a ridicat brusc de la pământ, ca un soldat care sare în picioare şi ia poziţia de drepţi la trecerea unui general.
Piticul a luat lesa în mână şi a pornit legănându’se în direcţia satului Agios Ioannis.
– Nu te mai văicări atâta, a strigat bătrânul înspre ceafa piticului. Nu’ţi mai plânge de milă ca o babă. Hei, cum te cheamă?
– Vrei să ştii cum mă cheamă? i’a aruncat peste umăr piticul. Întreabă la bar, întreabă’l pe barman, pe Adonis. Spune’i, Auzi, Adonis, l’am întâlnit la podeţ pe piticul ăla hidos. Ieşise să’şi plimbe javra. Cum îl cheamă, că n’a vrut să’mi spună?
– Ar fi trebuit să’l întreb cum de vorbeşte englezeşte aşa de bine, s’a gândit bătrânul cu barba ca neaua, când piticul şi câinele său uriaş dispăruseră pe cărare.
Începu să traverseze podeţul, mişcându’se cu mare grijă, cu paşi ţepeni, bătrâneşti, cu privirea în jos, atent unde punea piciorul, ţinându’se cu mâna albă de efort de balustrada de lemn şlefuit din toporişcă. Pământul de sub podeţ înghiţise deja apa de la ploile de primăvară şi rămăsese uscat şi crăpat, întărit de soare şi cerşind mai multă apă. O salamandră mare cât o pisică, cu pielea un verde electric, se însorea pe pământul însetat. Respira profund şi i se mişcau coastele cu fiecare gură de aer, şi îl privea fix, înclinând capul.
– Poate, cine ştie, poate că, înainte de a da ortul popii, ar trebui să îi dau un telefon şi să o rog în genunchi să se întoarcă, s’a gândit bătrânul. Numai că n’am ştiut niciodată cum să cad în genunchi, şi e cam târziu la vârsta mea să mai învăţ să mă milogesc. Dar dacă totuşi nu e prea târziu?

Leave a Reply