47. Armonii interioare

Spread the love

 

De ce plângi când umbra calcă pe-mplinirea ce-o râvnești

Și te superi dintr-o dată dacă cerul nu-ți dă vești?

De ce strigi a neputință și nu știi cum să te porți,

Când furtuni te împresoară și-ți trag clipele la sorți?

 

Știi că viața se grăbește, nu e timp de lamentări,

Prin zăpezile-ntâmplării mor speranțe-n așteptări;

Doar de poți zâmbi durerii și limanul să îl vezi,

Poți încrederea în tine și-n divin să nu o pierzi!

 

Cum în noapte e seninul și-n lumină umbre reci,

De le poți vedea cu mintea, peste toate poți să treci.

Crezi că soarele se plânge când îi pune norul șal?

Nu se-ntreabă cine suntem, ne-ncălzește-n mod egal!

 

Țipă cerul când un fulger spintecă bătrânul trup?

Tunete-i zdrobesc privirea, norii pântecul i-l rup,

Dar își strânge suferința cu puteri de nedescris

Și trimite-n dar seninul, iar în nopți, lumini de vis.

 

Să privești atent spre pietre și să-nveți răbdarea lor,

Pot să sufere-n tăcere, demne sunt și stiu ce vor;

Câte ploi, furtuni, ninsoare nu le sfarmă, rând pe rând,

Iar piciorul tău le calcă, dar le-auzi vreodat’ strigând?

 

Ca să poți sorbi în tihnă din licorile lumești,

Stând la masa omeniei, cu mâhnirea să glumești!

După noaptea-ncrâncenată ce frumoși sunt zorii calzi,

Cât de dulce e surâsul când în lacrimă îl scalzi!

 

Dacă poți ghici lumina din adâncul unei firi

Și-nțelegi ce-i înălțarea spre zenitul din trăiri,

Învățând să vezi în tine, stingi dureri ce te răpun,

Crește-n simțuri libertatea de-a alege să fii bun!

 

Leave a Reply