Nr.24 CADE CORTINA. GONG FINAL…

Spread the love

Zgomotul de fond ne umple canalul acustic, se zbate şi se pierde undeva printre ciocan, nicovală şi scăriţă, un labirint minune dumnezeiască şi apoi reverberează căutând drumul spre trompa lui Eustachio… şi sufletul se strânge şi simte fiorul. Începe piesa şi lumea aşteaptă actul final. Protagoniştii sunt trişti şi obosiţi. Pe scenă se joacă o dramă. Sunt el şi ea, mereu şi veşnic îndrăgostiţi.Au trecut anotimpuri şi iubirile au înflorit şi desfrunzit într-un vis în joaca unor sentimente imperfecte. Întotdeauna cineva avea de dat mai mult. Ca într-un spaţiu închis în care domnea un Dumnezeu cărunt, ascuns după un zid imens de piatră, vizibil de pe lună. Un loc interzis în care iubirile se pierd şi apoi se adună. Ştiam că nu-mi şopteşti doar mie. Nici ultima ploaie nu este doar a mea. Sunt lacrimi scuturate de îngeri în nopţi cu cer de catifea. Păzite de armata soldaţilor de teracotă. Îmi amintesc de o privire tristă, actorul era înalt şi la un ceas târziu îşi măsura din priviri iubirea. Pe atunci desigur o iubea. Hallo… îţi aminteşti? Un zâmbet se zbate pe buzele strânse şi un sărut atinge acest râu învolburat. Au rămas doar urmele unor paşi desculţi şi o privire care răscolea. Acest gând devine acatist într-o noapte târzie, învăluirea miresmelor de tei şi taine cernute pe umărul nopţii. Orgoliul se zbate încătuşat de patimi şi noaptea-i o glumă nesfârşită. Un el şi o ea ascunşi în beţia unei încercări au devenit adepţii măştilor veneţiene, atârnate cândva la subsolul unui magazin de souveniruri. Aveau şi pene şi chiar că mi-o doream pe una din ele. Te-am întrebat dacă ai şi tu. Mi-ai spus că da şi ai luat-o din Veneţia. Apoi gondola îşi plimbă visul pe valul sălbatic din marea aceea învolburată la malul căreia sufletul meu îşi cânta iubirea, dar m-a răscolit ţipătul încărcat de tristeţe al pescăruşului. Apoi mi-a venit în minte că universul este un amalgam de necunoscute, iar noi cârmaci încărcaţi de dorinţe. Oare cine este cel mai laş? Fumul care ne îmbrăţişează într-o tainică despletire savurând tacticos „Ultima ţigară”, scrumul adunat grămadă după ce a mistuit iubirea în ultima noapte de dragoste şi prima dintr-un aprig război. Tristeţea mă răpune şi-mi pare că nu-ţi mai sunt regină, pionii au căzut şi caii au fugit spulberând tăcerea cu tropotul lor ager, înspăimântaţi de nebunul care a căzut din turn. Regele a capitulat şi el … este remiză. Îmi amintesc şi sala de bal. La o fereastră stătea pitit Quasimodo sperând să-şi mai revadă odată iubirea, dar apoi s-a refugiat în turn şi de acolo a tras încă o dată clopotele. Părea un recviem. Ştiu era multă tristeţe, dar îmi amintesc ultimul nostru dans… Elvis şi vocea ta. Nu voi fi laşă şi nu am să fug. Îţi voi mai cânta o dată înainte să plece toamna şi sufletul meu îţi va îmbrăţişa fiinţa. Te voi răscoli înainte de ultima replică pe care o voi aprinde ofrandă pe „Rug”… doar el a rămas neatins de „Rugăminte”. Poate îţi vei aminti să-mi spui „Ce frumoasă eşti iubito” şi noaptea va fi nesfârşită, chiar dacă din marea noastră răsare încă o dată soarele. Totul va părea un joc. Chiar dacă se vor înălţa „Şoapte pe cer”. Eu te voi iubi la fel de mult, chiar dacă uneori stingher. Raţiunea nu va putea să vorbească. Piesa se joacă. Aplauze izbucnesc. Sufletul meu este implicat într-un studiu despre iubire. Cuvintele se iubesc între ele. Luminile se aprind. Mi-e frică să cred că am ajuns în gara numită infern, dar agonia ultimului gong mă apasă. A căzut cortina! Sufletul meu se întoarce acasă şi îşi caută liniştea în singurul albastru stăpânit de Dumnezeu când ultimul „Te iubesc” găseşte drumul spre sufletul tău.

Leave a Reply