Nr.25 De ce?

Spread the love

Afară este un pic de ceață și totul pare că aburește.
O dimineață de august ce părea mai mult una de noiembrie, cu cer înnorat, umiditate, nori căzuți până la pământ și multă, multă liniște.
E vacanță pentru ea, o vacanță binemeritată după ani și ani de neliniște și griji.
Când a venit acasă nu s-a gândit cum o să fie, dacă va ploua, câte grade se anunță pe prognoza meteo, ce fel de vacanță o să fie, cu cine o să se întâlnească…
Nu, nimic din toate astea nu i-au stat în minte.
Voia doar să ia o gură de aer curat, așa cum și-l amintea din copilărie, acolo, în zona aceea din țară care o fascinase întotdeauna și care îi stârnea cele mai frumoase amintiri din adolescență.
Fusese o copilă cuminte, poate prea cuminte pentru vârsta ei, destul de matură și de analitică. Vedea mai mult decât ar fi vrut și poate că asta o făcuse mereu un pic misterioasă, cum îi spuseseră mai târziu colegii de facultate. O minte deschisă și atât de rapidă încât uneori chiar și ea era uimită de cum se legau lucrurile.
Intuiția o însoțea mereu, era de ajuns să intre un pic în liniștea din lăuntrul ei și să asculte. Așa primea cel mai rapid răspunsurile atunci când nu știa ce să facă și cum să realizeze ceva ce își dorea.
Citea mult, de fapt uneori nici nu citea până la sfârșit o carte fiindcă avea senzația că o mai citise. La început se gândise de ce are asemenea senzații, dar cu timpul a lăsat această întrebare de o parte, fiindcă niciodată nu găsise un răspuns valabil.
Nu își luase multe lucruri în bagaje, avea strictul necesar, dar nu îi lipsea tableta pe care a pus mai multe cărți în format electronic, să le aibă la îndemână când dorința de a citi va deveni o nevoie precum respirația. I s-a întâmplat de multe ori să simtă așa.
Călătoria cu avionul de câteva ore bune, nici măcar nu le mai știa numărul, fusese ca un vis.
O dată ajunsă în aeroport a intrat în lumea amintirilor, a văzut acea pajiște minunata în care alergase cu picioarele goale și cu fustițele ei colorate, cu parul fluturându-i pe umeri și cu milioane de flori de câmp la picioare.
Era atât de prezentă în inima ei acea emoție încât timpul petrecut în aer a fost parcă prea scurt.
Doar stewardesa care venea să o întrebe ce dorește să bea și să mănânce, o mai aducea cu gândul în prezent. Spunea rapid ce vrea ca să poată intra din nou în lumea ei, să se conecteze cu copilăria și să retrăiască măcar un pic din emoția aceea pură și dulce.
Rezervase înainte de plecare o camera la o pensiune pe care nu o cunoștea.
Se schimbaseră atât de multe de când fusese ea ultima dată în acea parte a României!
Făcuse o căutare amplă pe internet să vadă cum mai este acum acolo, în colțul acela de rai, dar din ce găsise nu mai recunoștea nimic.
Și totuși, o să meargă acolo, o să caute urmele pașilor ei care erau sigur incrustați în pământul acelor văi și dealuri. O să caute troițele acelea de unde bea apa de izvor rece ca gheața și o să cânte ca atunci, în copilărie să răsune dealurile.
Așa călătorise, chemând amintirile și e de la sine înțeles că nu i se păruse drumul lung, fiindcă acea copilărie a ei nu putea să încapă în câteva ore de zbor cu avionul!
Când a aterizat la București s-a trezit la realitate…
Mult zgomot, forfotă, oameni grăbiți care pleacă și vin de peste tot, din toate direcțiile, călătorind în vacanță sau la muncă prin lumea asta mare…
Cărucioare care șuieră obosite de câtă greutate poartă, anunțuri la interfoane și stațiile multimedia, mirosuri de toate felurile de la micile restaurante din aeroport, reclame luminoase care îți fură ochii, totul pare să se miște și să vibreze!
Doar ea, cu geanta sport pe umăr, cu ochelarii în mână, cu micul geamantan pe care îl purtase cu ea în avion, păreau că nu fac parte din decor.
Venea din altă lume! Aceea a copilăriei.
Era calmă și fiecare pas așternut pe gresia aeroportului era ca al unei balerine ce nu atinge pământul.
În liniște și-a recuperat geamantanul din cala avionului și a pornit spre ieșirea din aeroport. Vameșii o priveau uimiți fiindcă starea i se reflecta pe fața nu tocmai tânără dar frumoasă. I-au urat: ”Bine ați venit acasă!”
Iar ea, misterioasă, le-a zâmbit, mulțumindu-le și dorindu-le o zi bună!
Și-a continuat drumul spre ieșire foarte sigură pe ea deși habar nu avea cum va ajunge la destinație. Nu o aștepta nimeni, era doar ea si acel ACASĂ pe care îl purta în suflet.
Plecase spre nicăieri cu gândul la odinioară!
Dar nu se înșelase niciodată, mereu îi era drumul netezit de lucruri frumoase și de oameni minunați.
De mult nu mai avea așteptări, trecuse prin atât de multe experiențe și învățase că cele mai extraordinare lucruri se întâmpla când nu programezi nimic ci doar îți dorești să fie bine!
Undeva în sufletul ei era dorința de a întâlni cunoscuți pe care nu îi văzuse de multă vreme, poate colegi de școală, prieteni, însă nimic aranjat. De-o fi să îi apară în drum e perfect, iar dacă nu va întâlni pe nimeni, e bine și așa.
Nici nu a ieșit din aeroport când în fața i-a apărut o hartă interactivă, o hartă cu mijloace de transport pe care le are la dispoziție pentru a ajunge unde vrea.
Ciudat, nu știa ca exista această facilitate în aeroport!
A pus mâna pe punctul unde era destinația ei și a găsit ce trebuie să facă, cum să ajungă acolo. Un autobuz, un tren, iarăși un autobuz si gata!
Se întâlnea cu minunata copilărie!
A fotografiat harta cu celularul și a pornit la drum.

Acum, stând pe balconul pensiunii zâmbetul din colțul gurii era nelipsit.
Cum e viața asta, dacă ai încredere în ea, îți dă ceea ce îți dorești dar în felul ei!
De cele mai multe ori chiar te surprinde, cât de bine le face pe toate!
Ajunsese târziu seara la pensiune, un pic obosită și singurul lucru pe care și-l dorise înainte de a merge la culcare, era să facă un duș fierbinte și să bea un ceai cald.
Doar atât.
Asta a și făcut de altfel, nimic mai mult.
Apoi somn, un somn bine meritat și dulce într-un pat confortabil. Era învelită într-o duna moale ca atunci în copilărie, într-o cameră răcoroasă în care se țesea un vis de aproape o viață.
Opt ore de somn au venit ca o binecuvântare, i-au adus energia de care avea nevoie pentru a începe o zi pe care și-o dorise atât de mult.
Acum stătea pe balcon și respira aerul acela curat, auzea cocoșul cântând și triluri de păsărele îi urau bun venit acasă!
Păcat că nu se vede încă soarele și nu îi încălzește fruntea pe care au apărut discret două-trei cute.
Sunt de la cât de mult s-a încruntat când soarele o deranja atunci când conducea mașina pe drumurile acelea lungi din America de Nord, deși niciodată sau aproape niciodată nu îi lipseau ochelarii de soare? Sau poate erau de la anii pe care îi purtase în brațe?
Ce importanță mai are acum? Erau ale ei și nu o deranjau deloc.
Venise rar în țară, întotdeauna cu mare drag, dar mereu fusese prea scurt timpul…
Acum hotărâse să facă din această vacanță una specială, plecase în căutarea copilăriei și a anilor petrecuți în vacanțe pe acest tărâm de basm și nimic nu îi putea sta în cale.
A coborât în salonul pensiunii unde se lua micul dejun, și-a pus pe o farfurie câteva fructe proaspete abia culese din livada pensiunii și a ieșit în curte să le mănânce.
Așteptase cu atâta nerăbdare să își inunde plămânii cu aerul acela, încât orice minut în plus stat în interior o apăsa.
Fiecare mușcătură din felia de măr sau de piersică îi amintea de gustul fructelor pe care bunica i le dădea înainte să plece la școală.
Parcă și cerul îi auzise dorințele fiindcă norii se împrăștiau încet, imensa minge galben- luminoasă care împodobea cerul, începea să își arate pic cu pic strălucirea, iar în jur totul căpăta viață.
Măria sa Soarele își saluta regatul!
Așa și trebuia să înceapă ziua aceea în care va atinge din nou cu picioarele goale pajiștea plină cu flori. Cum să ajungă la ea? Oare mai știe drumul?
”Abia acum începe adevărata aventură”, îi șoptea o voce din interior…
”Închide ochii și lasă subconștientul să își caute reperele”.
A urmat îndemnul și iată că îi apar imagini cu drumul pe care mergea cândva. E ca într-un joc pe calculator, în care personajul principal urmează reperele și vrea să ajungă la țintă. Mișcările de la manetă sunt date de mintea ei care restaurează o hartă a trecutului.
Se lasă purtată de gând și de intuiție și începe să pășească cu încredere.
Da!
Așa era drumul, prima la stânga și apoi dreapta, câteva sute de metri până la casa galbenă cu etaj si cu multe flori la balcon, apoi iarăși dreapta și înainte… mult mers înainte până începe să se vadă dealul acela mare acoperit de copacii lui bătrâni cu ramurile până la pământ. Doar înainte de a ajunge la poalele lui, faci stânga și în fata ochilor apare pajiștea!!!
De aici încolo nimic nu mai contează… stânga, dreapta, peste tot, pe km întregi numai flori de câmp, troițe la care să te oprești și să bei o gură de apă, doar cât să te răcorești. Din când în când câte un stejar milenar, la umbra căruia să te odihnești și să visezi la iubirile trecute și la viața fără griji.
Un mic rucsac pe umăr, espadrilele în mână pentru ca tălpile să atingă iarba printre miile de flori de toate culorile și nuanțele. O feerie!!!
La început merge încet, apoi dintr-o dată energia copilei de 10-11 ani parcă ii revine și începe să alerge, să se învârtească si să își desfacă părul prins la spate cu o agrafă albastră.
Aruncă rucsacul și espadrilele din mână continuând să se învârtă ca într-un turbion, de parcă s-ar evapora în cercurile făcute de emoția care o cuprinde.
Fusta de in lungă până la pământ a devenit o pâlnie de lumină fiindcă soarele se reflectă în albastrul și verdele intens al materialului. Trăiește clipa și uită de orice altceva pentru câteva minute.
Apoi încetinește ritmul și revine la realitate, picioarele i se împleticesc, respirația e accelerată, obrajii au devenit ca o pară de foc. E musai să se oprească și să se așeze, să lase inima să salte mai încet în pieptul inundat de fericire.
Aceste minute de teleportare în emoția clipelor trăite în urmă cu peste 38 de ni, i-au adus o liniște în care i s-au înfundat urechile.
E ca un salt în timp și s-a trezit în intervalul dintre cele două momente, trecut și prezent!
Secunda aceea în care nu te afli niciunde ci plutești în infinit…
Încet liniștea începe să se destrame, toate simțurile se trezesc la viață și sunt de un milion de ori mai puternice decât le cunoștea înainte, totul capătă altă importanță.
Pajiștea a devenit cel mai minunat covor din univers, florile o îmbată cu mirosurile lor suave, vântul îi șoptește ceva la ureche, iar păsările îi cântă cel mai frumos cântec de dragoste auzit vreodată.
Nimic nu se compară cu această regăsire, reînviere a dimensiunii ei pure, de copil.
Și acum ca și atunci totul este perfect, nimic nu se mișcă la întâmplare, nici măcar un fir de iarbă. Se întinde pe spate, fiecare bucățică de corp de destinde, timpul s-a oprit…

A rămas așa nemișcată până în clipa în care o umbră i-a luat soarele de pe față. Nu, nu era un nor, era ceva care rămăsese pironit în partea ei stângă și care proiecta forma unui corp uman. Și-a deschis ochii doar un pic, cât să zărească ce ar fi putut să fie.
Un strop de sudoare rece i-a picurat pe frunte. Dacă era un animal, ceva ce nu prevăzuse și care ar fi speriat-o de moarte?
Fie ce-o fi, acum oricum nu avea ce face și frica nu ar fi ajutat-o de nici un fel.
A mai deschis un pic ochii…
A întrezărit un om, un bărbat destul de înalt, care o privea insistent.
Frica a dispărut complet și un zâmbet s-a așezat pe buzele ei. S-a ridicat un pic și l-a privit mai atent, așa cum o făcea și el.
”Ai crezut că sunt moartă?” l-a întrebat destul de încet, așa încât să nu strice liniștea ce o înconjura.
”Nu știam ce să cred”, a răspuns el.
”Am văzut că nu se mișcă nimic, nici măcar nu respirai, totul era neobișnuit. De aceea am rămas pironit așteptând să se întâmple ceva.”
L-a invitat să se așeze și au început să-și spună fiecare povestea.
Au uitat de sete și de foame, au depănat amintiri și fiecare oră care se scurgea le aducea în față câte ceva din miresmele și emoțiile copilăriei.
Vorbind și-au dat seama că de fapt nu e întâmplător faptul ca sunt acolo, cumva se cunoșteau, fuseseră colegi de generație, de școală, nu-și vorbiseră niciodată în acele vremuri, dar erau de acolo, din aceeași poveste.
Fiecare trăia în altă țară, departe de aceste locuri și purtau cu ei amprenta minunatei copilării.
Ca și ea, venise în vacanță să atingă cu piciorul gol pământul și să respire aerul acela cu dor de acasă.
El, un pasionat de fotografie, străbătuse prin pădure câteva ceasuri bune, filmase și făcuse poze, luase cu el prin obiectivul aparatului profesional firul de iarbă și florile și copacii, cerul și norii, lumina reflectată în izvoarele suave de pădure și șuieratul pădurii.
Își dorise să le aibă mereu aproape, să le vadă când îi e dor.
Ea, mai sensibilă și romantică, venise să trăiască emoția reîntâlnirii cu copilăria, să își ia energia necesară din pajiștea ei dragă, să își lumineze drumul pentru anii ce urmau.
Doi oameni, trecuți de prima tinerețe care petrecuseră aici vacanțe minunate, veniți de la capătul lumii să își întâlnească minunata adolescență.
Două vieți care se intersectau fără să-și fi programat vreodată, uniți de un fir al amintirilor, de o poveste de iubire pentru pajiștea cu milioane de flori.
S-au ridicat abia când soarele le-a spus noapte bună, pășind cu grijă să nu strivească cumva vreun boboc de floare. O gură de apă rece de la izvorul troiței din apropiere de unde chipul pictat al lui Cristos îi privea cu drag, le-a fost și prânz și cină.
Nici nu aveau nevoie de mai mult!
Luaseră tot ce le trebuia din dumbrava minunată!
Încet, fără grabă au mers să întâlnească forfota de seară a stațiunii balneoclimaterice, s-au strecurat prin mulțime și privindu-se în ochi și-au spus noapte bună cu promisiunea că se vor vedea a doua zi ca să mai depene amintiri.
S-au topit în noapte pe străduțele asfaltate cu pietre de râu, fiecare spre gazda lui.
O noapte și apoi o nouă zi!

Plină de culoare, cu un soare atât de generos și o adiere de vânt care îți mângâie fața și trupul ca într-o îmbrățișare, așa era această nouă dimineață.
Ea și el și-au promis că se vor întâlni la o cafea, de dimineață, așa că fiecare și-a onorat promisiunea. Îi învățase viața printre străini ca atunci când spun ceva să și facă. Cafeneaua mică din colțul străzii era pustie, toată lumea dormea după o noapte de distracție.
Doar ei, la ora aceea matinală, au comandat o cană de cafea fără zahăr proprietarului mirat că are clienți așa de dimineață.
I-a întrebat de unde sunt, s-au uitat unul la altul și au răspuns zâmbind fiecare pe unde trăiește.
Iar el, proprietarul, un om în vârstă, cu o statură impunătoare, mustață și niște ochi albaștrii precum cerul, pe care îi vedeai pe sub ochelarii mici ce cădeau pe vârful nasului, le-a pus o întrebare care i-a blocat pe amândoi.
” De ce ați venit pe la noi? De ce?”
Habar nu aveau ce sa răspundă, era așa de firesc că sunt acolo, încât în același timp, cu același timbru al vocii, s-au întrebat unul pe altul:
”De ce?”

Leave a Reply