Nr.26 Ziua Cucului

Spread the love

-Niculină, aide fa pe vale, că-i sărbătoare şi n-ăi mai lucra! Că nu pregetă ursitoarea şi te-ndestulă cu toate ielea… îşi începuse trăncăneala Fira lu’ Neagu de la Grafit într-o marţi ruginie şi potopită de un soare încă la preţ, taman de Schimbarea la Faţă.
Omu-său lucra de noapte şi se cerea ca ziua să bage cornu-n pernă până hăt dupe prânzul ăl mare, când mânca şi iar se astruca în vârf de pat s-odihnească demâncarea.
Se mai scula pe la patru, se spăla, se primenea, bea o cană de lapte şi pleca. Până la mină era ceva cale şi nu se făcea să trezească piatra din drum, ci era bine să meargă măsurat după cum îi dictau bătăile inimii, ta-ca, ta-ca…
Păşea Neagu agale, că ierea om bun, cuminte şi tare întemeiat, că de-ar fi ţupăit ca Ion al Sicăi, şi-ar fi pierdut răsuflarea… Ori truda lui cerea cumpăneală, să ţină la înfruntarea cu piatra!
Şi tocma de-aia Fira avea liber până-n 12 să facă pe voia sa.
Dis-de-dimineaţă fusese la biserică, pupase ăle icoane şi apucase Crezul. Apoi ieşise ca şi când ar fi fost fugărită. O trăgea oarece spre vale, că-şi simţea gâdilate călcâiele de zorul ce-o prididea.
Nu se putea să plece de nebună, era musai s-o scoată din văgăună şi pe Nicu.
Aşa-i zicea Niculinei tot satul în amintirea unei nefăcute de-a tatălui, care, beat de bucurie că tomnatica de soaţă rodise urmaş, nu băgase de seamă ce-i zisese moaşa Siţa că se născuse şi-i spusese notarului că-l are pe Nicu!
Când se trezise, înţelesese ce nărod fusese şi, de-atunci, nu mai pusese rachiu pe gură, dar nici altfel nu-şi strigase copila. Când a fost să meargă la şcoală, fata avea numele îndreptat cu strădania şi cheltuiala părintelui.
Nicu rămăsese de mititucă orfană. Îi muriseră părinţii luaţi de o viitură de-a Galbenului într-o vară, noaptea, căznind să scoată din calea năvalei vaca şi viţelul şi să-i pună în susul ogrăzii, la fereală.
După necaz, muma tatălui schimbase locul de casă din calea şerpuitoare a râului cu nişte rudari ce-ajunseseră taman atunci în Râvnita gospodari statornici şi se cocoţaseră în marginea de la deal. Ba le mai şi dase casa întocmită şi acareturile, mulţumită că fuge cu fata din calea altei năprasne.
Ajutată de neamuri şi vecini, ridicase gospodărie nouă şi nu murise până să nu-i dea în mână fetei şi o meserie, pe lângă a casă şi locuri de păşunat moştenite din tată-n fiu acolo, sub Parâng.
O dăduse ucenică la Cărbuneşti pe lângă a mai de seamă croitoreasă. Nicu, ageră, deprinsese pricepere şi la croit, şi la brodat.
Când se-nturnase acasă, nu prididea să coase pentru câte muieri o rugau. Avea spor meşteriţa, dar şi-o toană! Îi plăcea să lucre singură-singurică. Şi tot singură purta de grija averii, nevoilor de zi cu zi.
Şi pentru hărnicie şi îndemânare, dar şi pentru frumuseţe, suflet bun şi multă minte, îi striga Fira c-ar fi ostenit ursitorile cu darurile, nu altceva.
Ce nu-i menise Pronia era norocul. N-avusese parte de-un suflet de om care să se bucure de aşa odor de fată şi cu care s-aibă şi dânsa un pruncuţ să-nveselească grădina cu râsete şi năzdrăvănii…
*
-Aba soro, lăsaşi casa, lăsaşi omul şi mă-ndemni la hoinăreală, a?! se dădu Nicu frământată pentru presupusa nevrednicie a Firei.
Dar pe dată se întoarse şi-i mulţumi c-o mai scoate şi pe dânsa-n lume, c-a uitat de-atâta sihăstrie la conac, cum îşi râdea singură de casa ei, înălţată pe zece rânduri de piatră de râu de bunică-sa, ca s-o ferească de ape, cu toate c-acia se aflau în dealul dealului, de unde fugeau în jos şi picurile ploii, şi urmele zăpezii…
-Mi-e milă de om, dar când el mă mână de-acasă cu voie, numa’ s-aibă linişte…
De rămân, chiar de-mi tace fleanca, tot mai bolborosesc după vreo găină, mai arunc vreo pietricică să despart din încăierare ăi cocoşi, c-am doi, unul negru de zici că-i corb, nu alta, şi unul porumbac, răi şi mereu gata la-mpărţitul găinilor! Şi tot aşa…
-Să merem, dară, soro! o-ndemnă pe Fira bucuroasă vecina şi nu doar vecină, că erau născute în aceeaşi zi şi-n acelaşi an, de se mândreau şi-şi mai ziceau în glumă şi geamăno!
Încotro îndemnăm? se arată curioasă Nicu. Machia, tu fuseşi azi la biserică?! Eu n-apucai. Veniră ăi din Vulpeşti care au nuntă după Sf. Maria să ridice trusoul şi cămăşile date la brodat… M-o ierta Domnul că nu mă miruii, ce zici?!
-Te, te, fii făr-de grijă! o linişti prietena. Io aş trece întâi pe la cimitir, să punem câte o lumină la morţii noştri şi nişte flori, c-ai multe şi frumoase…
N-aşteptă învoială de la Nicu şi se puse de rări cârciumăresele şi crăiţele, rostuind două legături împestriţate de mai mare dragul, bucurând şi ochiul, şi nările oricui ar fi trecut pe lângă ele…
*
În grădina-morţilor, când intrară, le izbi tăcerea groasă înţepată arar de bâzâit de bondari ori alte gaze… O pocladă străvezie se lăsase pe mormintele aşezate frumos, ca recruţii după instruire. Nici o boare nu se făcea simţită. Aerul era curăţat de mirozna florilor ce-mpodobeau locurile…
Glasul clopotelor tăcuse… O muzică-n urechi simţi Nicu trecând pe lângă bradul argintiu şi o lacrimă pornită din izvorul inimii se pierdu furişată printre gene…
Păcătoasa de Fira o prinse şi-o alină pe soră-sa în şoaptă:
-Nu-s de plâns cei duşi, că ei se-odihnesc, c-au pierdut amintirile, durerile, orice zbucium…
Şi-o apucă înainte, s-ajungă mai repede la alde tătică-sa, c-o aştepta, pesemne, să-i pună lumină.
-Aşa o fi?! îi răspunse şoptind Nicu, îndreptându-se către mormintele alor săi.
Ocupate, femeile nu băgaseră de seamă că la bradul argintiu ajunsese Vica, femeia îngropatului de-acolo. O simţiră numa când muierea dădu ţipăt ca din gură de şarpe şi se porni pe jelit:
-Omule, omule, ce-mi făcuşi, omule?! Plecaşi la drum fără-ntoarcere, omule şi mă lăsaşi singuricăăă, ai, să nasc fără om lângă mine, că m-a vorbit satu’ şi nici acum nu tace, că una şi alta, omule, omuleee! Şi-alde mămică-ta mă dădură afară pe poartă, de-mi făcui lăuzia pe la căşi străine, cerând câte-o bucătură, s-am, omule, să-i dau ţâţă lui Toderică, omule, omule!!!
Fira-şi întoarse privirile către bocitoare, o răbdă ce-o răbdă, c-odată o apucară toanele şi-ncepu şi ea, chipurile vorbind cu ai săi:
-Mumă, taică, nu vă supărarăţi că cinevaşilea vă tulbură tihna, iertaţi gura ce zbiară, că nu e de vină ea, sărăcuţa! Vină poartă ăl de-o pune la strigare, mumăăă, taicăăă!
Nicu sfârşi de strâns ale buruieni de printre flori, pupă cu foc pozele duşilor, mângâie crucea şi se-ndreptă spre Fira, cu gând să plece.
Atât îi trebui Vicăi! Când le văzu pe-amândouă, laolaltă şi-n cimitir, îi crescu obida pe omu-său dus de cinci ani şi se porni:
-Mă lăsaşi, omule singuricăăă, omuleee! Şi te duseşi, amărâtuleee, făr’ să-l vezi pe Todericăăă!
Şi-i tot zicea-nainte, dar cu ochii tot pe ăle două, doar, doar le-o prinde vreo uitătură, vreun cuvinţel, ca să le spurce, c-avea atâta ciudă în ea c-ar fi vrut să le pună şi lor capăt zilelor. Mai ales pe Nicu, ştia de ce, avea ce-avea!
Gemenele ocoliră locul de unde Vica se jeluia, o luară pe după biserică şi ieşiră în drum.
-Dar să dăm şi pe la magazin, Nicule, că tare mi se dă la o-ngheţată! Ai?! Ce zici?! se alintă ea. La timpul ăsta Nea Petrică vine cu marfă de la Novaci. Prindem câte-un parfeu de-l cu ciocolată ori cu fistic…
-Să mergem, păi dar cum! îi cântă-n strună rugata şi-o luă mai în vale unde o chema pofta pe Fira.
Magazinul, în fapt, un Market de toată laudă, se găsea la Răscruci, cum botezaseră localnicii aceasta întretăiere de drumuri, Poienari-Mina de Grafit şi Râvnita-Novaci. Bună aşezare! Şi dever! Şi ştiri! Şi nume dus în lume, că Petrică-l gestiona, nu glumă! Nu geaba-şi zicea manager!
Mai aveau o azvârlitură de băţ până să se dedulcească şi Fira văzu cum de la deal un biciclist nezdravăn pedala şoimeşte în jos.
Ele se aţineau pe marginea şoselei, dar băgară de seamă că un ţânc dădea să treacă drumul. Dolofanul abia se târa de greul căldurii şi al unui căruţ în care avea doi ştiuleţi şi pe care-l trăgea, în joaca lui, gata să ducă, pesemne, mamă-sii ploconul.
Tot Fira, tremurând de spaimă, zbieră din rărunchi:
-Stai pe loc! Nu te clinti! Di la deal vine… Şi nu termină că răguşeala din temere îi luă glasul.
Auzise şi nu-i păsa ori n-auzise, băieţaşul se opri să cerceteze de are încă în siguranţă încărcătura.
Nicu, pân-atunci căzută-n muţenie, se pomeni ţipând către Cer, către oameni:
-Olele! E chiar Toderică, e copilul său! şi se-avântă să ţină calea turbatului cu bicicleta, mai în sus de băieţel.
Atunci abia reveni pe lume bietul copilaş, împietrind pe loc…
Zănaticul biclist o izbi în forţă pe Nicu trântind-o pe asfalt, vreme în care, mânat de Pronie, Toderică o zbughise înspre marginea drumului, strigând cât îl ţinea gura:
-Săliţi! Săliţi! Moale daica! Moale!
Fira nu-l băgă în seamă. Doar scăpase! Se repezi către Nicu:
-Ai, ai, fata mea, ce făcuşi tu acia? Şi-ncepu să hohotească disperată văzându-şi surata cu capul într-o baltă de sânge ce se zorea să se-nchege.
-… tăcu Nicu, vorbind cu privirea.
-E bine, e bine! Se teme să nu moli! Păcătosul! Stă pe margine şi plânge de sare cămăşuţa pe dânsul. Nu muli fată, nu muli! Că şi tată-său, de s-ar face iar, ţi-ar spune asta… Dar el e duuus şi n-are cine să-ţi roage de sănătate, auzi tu, nu muli, nu mă lăsaaa!
*
Amurgise. Zarva din sat fusese înlocuită de cântatul claxoanelor, c-acu, de, se duce tot gospodarul pi la munci cu maşina personală, că unii au chiar două, una de purtare, ca haina de lucru şi-alta de preumblare! Ha!
Vestea despre întâmplarea cu alde Nicu şi copilu’ Vicăi dăduse roată satului. Se-auzeau ecourile părerilor:
-Să vezi şi să nu crezi!
-Mă-sa unde era?
-Nicu se-arătă mamă bună, nu ticăloasa de Vica!
-Ce-avea să sară ea?!
-Acu’ c-are pensie de urmaş, Vica nu mai lucră?!
-Umblă creanga peste tot!
-O tânji să se mărite a doua oară?!
-Da’ ce?! Mai află ea un prost ca Miron al Saftei, cu armata făcută, artificier la Grafit, cu salar tocmit, cu casă, cu acareturi, că era fiu de oameni de toată lauda?! se-auzi vocea lui Moş Clănţau, pesemne aflat cu sorcova pe la studioul de radioficare al comunei să transmită el vestea, să primeasc-o ţigară, ceva…
Când răsună la megafon vorba moşului, că era făcut un transfer de la radio la staţia din Râvnita, să-nveselească satul cu muzică şi transmisiile sportive ale orei, tăcură smirnă toţi:
-Şi unde mai pui că Miron era sec, că ştiu eu de la fie-mea Lilioara, doar e soră la cabinetul de familie! Ticăloasa de Vica l-a dus cu moşmoane… Aburit de farmece, a luat-o de soaţă… Aşa s-a procopsit cu plodul cine-ştie-cui de la Mină, unde muierea umbla rău! Toţi ştiau! Numa fermecatul de Miron era pe dinafară! mai răsună vocea cârcotaşului satului, după care legătura fu întreruptă.
Bătrânul nu se lăsă. Ieşi afară şi împănă cele spuse. Iar cei de prin preajmă auziră şi altele… că Vica era pe drum în spatele Firei şi-a lui Nicu dar nu sărise, de, s-apere copilul… că Nicu se iubise cu Miron cât fusese la Cărbuneşti unde flăcăul făcea stagiul militar… c-ar fi plănuit să se ia, dar se băgase Vica pe fir… Şi câte alea, de nu ştia lumea ce să mai creadă!
*
-Nicule! Măi! Ia de ieşi, ca să-ţi arăt pe cineva! Haide, haide! se-auzi la gard Fira.
Geamăna ei scăpase cu viaţă ca prin urechile acului, nu era de tot zviduită, încă mai purta un capişon de fereală şi nu se-arăta decât la vocea suratei sale.
Când ieşi, ei, da, Fira ţinea de mână pe… Toderică. Trecuseră vara, toamna şi iarna, dăduse iar colţul ierbii… Se-nălţase copilul!
-Soro, când veneam de la Ioana c-o puică ce sărise gardul taman în poiata ei, găbjii acilea o mogâldeaţă c-o trăistuţă-n spate moşmondind cevaşilea. Dăduse poarta deoparte şi ar fi jinduit să intre.
-Săru’ mâna, daică! îi dădu bineţe copilul, lăsând săcăteul pe lemnul pragului. Azi, că-i Ziua Cucului, ţi-adusei o pâinişoară, un drobuleţ de sare şi apă-n ulcioraş, c-aşa se dă îngerilor de Buna Vestire!
-Şi ce dacă? se-nmuie deodată Nicu, pricepând cam unde bate pruncul.
-Păi, nu eşti matale Îngerul meu păzitor?!

Leave a Reply