89. Scrisoare către un timp pierdut – Autor Cătălina Popoiu

Spread the love

 

Când noaptea cade şi luna străluceşte

Ochii se-nchid, mintea mi se învârteşte,

Pe pământ cad şi inima îmi arde,

Arde înfricoşată de nesfârşită moarte.

 

Unde sunt? Unde-am ajuns?

Într-un minut toată viaţa mi s-a scurs.

Chipuri negre văd când merg pe drum,

Iar amintirile mi se prefac în scrum.

 

Încerc să îmi refac trecutul,

Dar gândurile trec cu rândul.

Uit cine-am fost şi cine sunt,

Uit scopul meu pe-acest pământ.

 

Scrisoarea catre-un timp pierdut

S-o scriu abia acum am început,

O semnătură trebuie să mai las,

A cântăreţului cel fără de glas.

 

Leave a Reply