Nr.49 Catifea roșie – Autor Maria Ungureanu

Spread the love

Era o zi mohorâtă de mai, 25 mai. O zi pustie, insolită, tăcută parcă în amploarea ei, cum nu mai fusese de mult timp … Cerul era spintecat de nori fumurii cu refexii albe. Și păsările erau agitate și neliniștite, parcă prevesteau o furtună ceva, la fel și întreaga natură, se complăcuse în această stare de melancolie de toamnă tristă parcă.
Pe strada 1 Decembrie din cartierul Făgărași se înălța o casă semeață ce tăinuia parcă secretele de odinioară. O casă înaltă, cu un stil arhitectural baroc, cu o formă concavă, cu elipse intersectate în planuri, o geometrie complicată, ornamente din tencuială de stuc, fațade proeminente, aranjate simetric, cu un acoperiș sub formă de bulb de ceapă. O casă care se impunea pe toată strada, aflată chiar la întretăierea dintre strada Drumul Taberei și strada Teiul.
În interiorul acestei case se regăsea același stil arhitectural baroc, ea fiind presărată cu stâlpi de susținere înalți cu ornamente de frunze din imitație de marmură, fresce uriașe pe diferiți pereți și pardoseli îmbrăcate în marmură. Casa avea la parter o sufragerie imensă și un hol proporțional cu mărimea sufrageriei, o bucătărie mai micuță, iar la etaj avea două dormitoare și o baie.
Într-unul dintre dormitoare se regăsea cea mai importantă frescă din casă, care întruchipa o mamă cu un copil în brațe, o frescă aflată pe peretele stâng al camerei, absolut impresionantă prin tipul de pictură folosit la realizarea ei și prin nunțele ce predominau: roșu sângeriu, cărămiziu, galben ruginiu, violet de parma. Camera era cât jumătate din sufragerie ca și dimensiune și era bine organizată. Central, se afla un pat cu baldachin, acoperit cu o perdea Chiffon de mătase, care semăna mai mult cu un voal fin, ce se răsfrângea pe toată dimensiunea patului și se lăsa în jos pe podeaua de marmură, având inserții de dantelă de Bruges. De o parte și de alta a patului se aflau două măsuțe de cafea din lemn de mahon, care aveau sculptate pe fețele laterale doi călăreți cu săbii în mână, împreună cu caii lor. Lângă aceste măsuțe, de o parte și de alta a patului cu baldachin se aflau și două fotolii mari, somptuoase, care reprezentau piesele centrale ale camerei, datorită frumuseții lor impresionante. Acestea aveau cadrul tot din lemn de mahon, iar suprafața lor era acoperită cu o catifea roșie, extrem de frumoasă, un roșu din acela sângeriu, o culoare puternică ce îți capta privirea de la intrarea în cameră. De asemenea, pe peretele drept al camerei se afla fereastra, o fereastră mare care acoperea aproape tot peretele, lăsând astfel razele soarelui să pătrundă adânc în cameră, cu tocuri verzi de lemn vechi. Ea era împodobită cu două bucăți de perdea translucidă din satin mătăsos, o textură ce îmblânzea puțin spiritul somptuos al camerei. De o parte și de alta a ferestrei se aflau două draperii roșii, un roșu aprins, simple, drepte, lungi până în podea, tot din catifea, aducând camerei un aspect clar și curat. Tot pe acest perete se afla o masă de toaletă destul de mare, tot din lemn de mahon pe care se afla o oglindă cu margini din lemn alb, rotunjite, ce contrastau cu marmura de pe podea și o trusă de machiaj. Așadar, era o cameră cu tonuri puternice de roșu aprins, feminină.
În acea zi, camera era obscură, întunecată, tristă, reflecta starea vremii de afară. În colțul camerei, se întrezărea în lumina aceea difuză o siluetă robustă, înaltă, sprijinită pe masa de toaletă, care contempla peisajul pe care îl surprindea fereastra, un peisaj care parcă nu făcea parte din starea actuală a naturii. Fereastra aceea avea vedere către grădina din jurul casei, o grădină plină cu bujori parfumați și multicolori, în tonuri de alb, roz pal, violet purpuriu, roz fuchsia și cu arcade și cupole de trandafiri cățărători în nuanțe de roșu aprins, portocaliu închis, maro-teracota, roz aprins și alb untos. Silueta care contempla acest peisaj mirific era parcă a unei femei de vreo 26 de ani, cu părul blond, prins într-un coc în vârful capului, ce purta o rochie lungă de un verde smarald și cu inserții de dantelă aurie și un inel de aur cu o pietricică de smarald, pe mâna dreaptă cu care se sprijinea de masa de toaletă.
– Emilia, tu ești ? Emilia ! Tu ești ?
Dar silueta nu se mișca din loc. Era prinsă parcă în mreaja viselor, a contemplației. Stătea pironită, uitându-se adânc și pătrunzător pe fereastra aceea mare.
– Emilia, eu sunt ! Sunt Mihai al tău !
Și atunci, parcă trezită dintr-un vis profund și zguduită de vocea răsunătoare a lui Mihai, Emilia își întoarse capul către el.
– Bună, Mihai ! Priveam îndelung pe fereastră și nu te-am auzit …
– Când ai ajuns ? De ce nu m-ai anunțat că vii ?
– Mihai, eu … Eu …
Și Emilia nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
– M-a sunat mama să îmi spună că Flaffy nu se simte prea bine. Flaffy a mea, draga de ea …
Sper să reziste totuși, mi-ar fi greu fără ea. Nu pot concepe ideea de a nu mai fi !
Flaffy se îmbolnăvise de bătrânețe … Era o femelă de labrador albă ca spuma laptelui, cu o blăniță catifelată, ce își slujise stăpânii vreme de 16 ani.
– De ce ai plecat așa de repede atunci ? De ce nu m-ai anunțat ?
– A fost mai bine așa, Mihai. Este mai bine așa.
– De ce ? De ce ? Răspunde-mi sincer, Emilia ! Nu m-ai iubit chiar niciodată, sau ce s-a întâmplat ?
– Mihai, te rog ! Nu mă mai chinui ! Și așa nu mă simt bine din cauza lui Flaffy. O iubesc așa de mult !
Și Emilia iar izbucnește în plâns. Lacrimile ei reci și sărate i se preling pe chipul alb ca de var, iar suspinul ei pare să provoace un cutremur în tot trupul lui Mihai. Mihai nu o uitase pe Emilia, ștrengărița cu care și-a petrecut copilăria și adolescența până la 19 ani, când ea a decis să plece în Londra să studieze.
Mihai era un tânăr la vreo 30 de ani, înalt, zvelt, tipul unui bărbat puternic și arătos. Avea părul brunet și creț, ochii albaștrii, mari și o barbă frumos aranjată,întreținută, nici prea mare, nici prea mică. Era tânărul care se îndrăgostise de Emilia încă din copilărie, chiar dacă era puțin mai mare ca și vârstă și care în urmă cu 8 ani își mărturisea dragostea lui pentru ea. Au petrecut un an frumos înainte ca ea să plece în Londra, un an plin de sentimente de dragoste și iubire împărtășită. Și Emilia îl iubea, dar a decis subit să plece în Londra, fără să îi spună și de atunci nu s-a mai întors și nici nu s-a mai auzit nimic de ea.
– Emilia, dar te rog, spune-mi ! Neliniștea asta mă omoară ! De ce ai plecat ? Ți-a părut rău de ceva ? Ce s-a întâmplat ?
Petrecuseră o vară frumoasă în acel an în care și-au împărtășit iubirea. O vară de neuitat pentru amândoi ! Și o vară care avea să le marcheze destinul !
– Mihai, eu …
Și în cameră apăru din senin, în acel moment, o fetiță cu părul blond, creț, cu ochii mari și albaștri, îmbrăcată într-o rochiță ca de prințesă care zburda neliniștită prin casa imensă. Era rodul iubirii dintre Emilia și Mihai. Rodul unei veri fierbinți cu numeroase întâmplări frumoase și decizii neașteptate.
– Mami, mami ! Vreau să mergem afară să ne jucăm !
Mihai s-a lăsat în jos, atingând cu genunchii podeaua de marmură rece. Începu să plângă și să suspine amarnic. Și-a dat seama că era fetița lui, o fetiță extrem de frumoasă, cu o voce suavă. Avea onduleurile părului lui, ce îi săltau jucăușe prin aer și ochii pătrunzători ai Emiliei.
– De ce ai făcut asta, Emilia ?
– Pentru că nu îți puteam spune ! A trebuit să plec ! Iartă-mă ! Ar fi fost o rușine pentru familia mea, un gest necuvenit. A trebuit să plec ! A trebuit !
Și ieși degrabă din cameră, cu ochii înroșiți de atâta plâns, trântind ușa camerei.
Totul era limpede acum … ce se întâmplase … de ce plecase … Dar, totodată, totul devenise și un neant acum, un abis, o prăpastie infinită ce avea să aducă un gol imens și un zbucium puternic în sufletul lui Mihai …

Leave a Reply