Nr.50 În gând fac la dreapta. Apoi, chiar fac la dreapta. – Autor Dominique Iordache

Spread the love

N-am mai văzut niciodată păsări oprindu-se în zbor. Penele de pe piept se ridică și aripile formează un scut cum stau așa, orientate împotriva vântului. Și stau pe loc. Acum muncitorul de la drumuri are o paletă roșie îndreptată spre noi, s-a format o coadă lungă de mașini, sunt cam pe la mijloc. Niște muncitori ridică nisip cu lopețile, se vede că este greu după cum își îndoiesc genunchii și după cum își sprijină coatele in șolduri. Într-un timp eram prea insistentă, îmi doream mult să fiu în preajma ta, în același timp mi-era teamă să nu te plictisesc, atunci îți ofeream eu posibilitatea să te ascunzi de mine, înțelegi? Anticipam o viziune despre mine, una posibilă, una care putea exista doar în mintea mea. Apoi mă gândeam că toate amănuntele astea erau bolnăviciose, le înlocuiam cu altele la fel de bolnăvicioase. Ar trebui să fiu dezinvoltă, sigură, fără să fiu circumspectă și fără să văd furnica aceasta care se plimbă pe bord. Încă un drum în tăcere. Te văd cum scoți tăcere când respiri, cum fabrici tăcere în aerul acesta al nostru, taci pentru că păsările cele negre și-au schimbat poziția aripilor și s-au dus… Vreau să-ți reproșez câte ceva, doar evaziv, mai bine nu. Muncitorul întoarce paleta cu verde spre noi și ne punem în mișcare. Trecem peste podul cu brațe lungi, îmi ridică inima și apoi tot brațele lui mi-o pun la loc. Alunec pe strada lucioasă în jos și-mi vine să pun frână. În gând fac la dreapta. Apoi chiar fac la dreapta. Trebuie să îți spun clar! Când m-ai părăsit, mi-au putrezit toate hainele. M-am ridicat. În sinea mea am simțit că nu era nimic în interior, doar în afară, niște tobogane de oameni mari, să mă joc singură. Să alunec pe ele și să vorbesc ca și cum iarna și vara și tata și mama ar exista. Să mă arăți cu degetul până începe să mă doară, uite-o, fă-o să dispară! Și bătrânul care sta cu părul lui lung și alb aplecat în pământ, fiindu-i frică să spună un cuvânt, a făcut o lumină albă și m-am trezit într-un câmp cu tot ce îmi trebuia. Eram chiar o fetiscană și nu se vedea nicio casă împrejur, doar o siluetă în depărtare. Pleci sau vii. M-aș urca pe o magazie cu acoperișul până la pământ, să văd mai bine, aș închide ochii dacă aș simți că m-ai săruta sau nu știu. Aș da tot ce simt înapoi la ora șapte! Aveam și mamă, aveam și tată. Tocmai pluteam, scuză-mă, sună telefonul. C-o fi și c-o păți. Pe partea aia, dar si pe partea-ailaltă. Da, doamnă! da, doamnă! da, doamnă!
Îmi vine să strig: „Țâșnește, bărbatule transpirat, aiurând în aburii ploii, privește-mă, rupe-ți cămașa în trei bucăți și arunc-o în sus, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh!” Ca atunci când credeam că mă rog, când clopotul satului a spart din zidul rugăciunii până a rămas totul alb. Atunci am crezut din nou că mă rog și am intrat. Lângă altar, umbre alungite de preoți apretau febril cămașa lui Iisus, șoaptele mă stropeau ca o aghiasmă: „femeie, mai treci pe la biserici”… În biserică era cald și, la lumina lumânărilor, credincioșii își mâncau în taină noaptea. „Vino la mine, iubire!”. ”Mi-e somn!”. În aerul pe care-l respiram tremura vina, arhanghelii mângâiau sânii umflați ai deznădejdii până când întunericul gemea de patimă. În gura șarpelui se decojea un măr. Sub altar, îngerii pictau oameni. Venea lumină. Am ieșit. În cimitir m-am luptat cu fuioare albe. Mama și tata nu s-au trezit. Dormeau îmbrățișați, cu tâmplele înfipte în colțul lunii.
Nu, nu sunt bolnavă așa cum credeam! Sunt cum sunt. Să ne întoarcem la acoperiș, cu tine în zare, plecând sau venind. Zarea a înțepenit, dar e frumoasă în defecțiunea ei! Nu există nimic nici acolo, nici aici. Nici vreo vorbă care să ne lege și să ne dăm drumul pe toboganul ăla de la început. Mergeam înainte, nu știam unde, tot ce doream devenise o mașină în care stăteam pe scaun, în stânga mea fugeau câmpii înnebuniți, am privit în față, de pe marginea drumului s-au prăvălit umbre, am ajuns pe burtă, pomii mi se tăvăleau pe spate, sub mine drumul, pietre și pulberi… priveliștea din stânga este acum o fâșie de apă, lucește și fuge. Am întins brațele brusc și am țâșnit! Toți copacii pe lângă care trec sunt jerpeliți și de sub mașină aud noroiul de pe roți cum mă izbește. Mă doare! Auzi? Mă doare! Acum am să tac. Cerul îmbătrânește. Îi atârnă carnea pe parbriz. Ștergătoarele i-o rup în fâșii.

Leave a Reply