Nr.51 LA SUD DE PARALELA 45 – Autor Dimitrie – Sorin Pană

Spread the love

Unul dintre marile regrete ale vieţii rămâne plecarea către apăsătoarea lume a tăcerii, înainte de a fi pășit, măcar o dată, peste țărna locurilor în care ai rătăcit amintirea inocenței de altădată, alături de visele resuscitate de către ultimii geologi ai sufletelor.
La sud de paralela 45, pe locul în care istoria reaminteşte de prezenţa unor vechi urme de locuit, din epoca bronzului (1700 î.e.n.), răspândite de-a lungul cursului mijlociu al Spălăturii, acolo unde personajele lui nenea Iancu Cargiale savurau (pe durata celor 30 de minute de staţionare a trenului) renumitele gogoşi și bragă rece, de la „madame Mary“, urbe în care scriitorul I.C. Vissarion a locuit, pentru scurt timp, în perioada cât a fost copist la subprefectura localităţii şi unde regele Carol I şi regina Elisabeta îşi aşteptau musafirii oficiali (veniţi din străinătate), alături de care parcurgeau, pe calea ferată, drumul până la Cotroceni, localitatea Titu – văzută, la 1902, prin ochii actriţei Marioara Voiculescu ca „… un fel de Mizil cu străzi nepavate, felinare ofticoase, case într-o rână, o cafenea centrală somptuoasă ca o cafenea din Calea Văcăreştilor“ – se regăseşte doar în amintirile celor care i-au cunoscut întrucâtva, trecutul. Fondată de către lucrătorii de la căile ferate, sub denumirea de Atârnaţi, în1871, aşezarea din jurul gării a purtat o serie de denumiri legate de specificul activităţilor desfăşurate (Atârnaţi-Gară sau Regie), până la cele exclusiviste, legate de numele unor personalităţi ale epocii, ca: Principele Mihai (între 1926-1947) ori Mareşal Tito – în anul 1948.
Pe locurile unde, potrivit geografului G. Vîlsan „uimeşte faptul că se află atât de multe izvoare ce nu seacă niciodată, dând un aspect propriu ţinutului“, oamenii locului se trezeau, la viaţă, odată cu primul cântat al cocoşilor, întrerupt de fluierul prelung al câte unei locomotive cu abur, care-şi trăgea sufletul ori de câte ori vagoanele din compunere îi îngreunau mersul. Drumurile împovărate de praful ridicat în urma căruţelor negustorilor ambulanţi aşteptau venirea ploilor care să le oxigeneze cele de pe urmă abcese netratate. La mică distanţă, peronul gării îşi badijona rănile – ascunse sub paşii muncitorilor, care întreţineau, necondiţionat, o bună parte din grijile celor de acasă. Fiecare dală, îşi avea propria istorie, păstrată în scrinul cu amintiri al celor din lumea de aici şi de dincolo. În zilele de sărbătoare, mărfurile târgoveţilor reuşeau să completeze imaginea unui târg săptămânal sufocat, în mare parte, de gesturile şi forfota mulţimii. Secvențe cu animale vii ori tranşate, păsări, legume şi fructe, de toate felurile, miere şi unt de casă ori peşte proaspăt, se rânduiau sub privirile curioşilor care degustau, în gând, fiecare produs ce le punea la încercare poftele. Toropeala din zilele călduroase ale verii era stinsă, pe loc, la sifonăria lui nea Marin, cu un pahar rece, de sifon, ori o îngheţată la cornet. La ieşirea din piaţă, după ce lăsai în urmă librăria lui Iacob, te puteai opri la casa de bilete a cinematografului, în grădina căruia puteai deveni, pentru o vreme, martor al unui spectacol unic, desfășurat într-o lume de basm, în care parfumul margaretelor sălbatice, completau, de fiecare dată, istoricul unei după-amieze reușite.
La numărul 45, un copil – atras de acordurile muzicii – aştepta, de fiecare dată, cu aceeași emoţie, serile în care, din curtea casei vecine, Sorin Minghiat, elevul de la Carabella, viitor arhitect – iubitor al operei lui Călinescu (Bietul Ioanide) – reuşea să ţină companie aştrilor, în cadrul unor „recitaluri“ de bun-gust, purtate împreună cu bunul său prieten, Doru Stănculescu, alături de care avea să urce, în anul 1973, pe scena teatrului Ion Creangă, ca membri ai Cenaclului Flacăra, condus de către poetul A. Păunescu.
Panoul de onoare (un mausoleu la scară redusă), loc de cinste pentru mai marii orașului, mărginea locuinţele partidului – aflate la distanţă de o ulicioară (a lui Gâtin) – la capătul căreia se puteau zări ruinele vechii gheţării. De cealaltă parte, odată trecuţi de cofetăria Violeta şi alimentara lui Petruş – loc în care simţurile umane făceau cu greu faţă aromelor din galantare – ajungeai la restaurantul ale căror arcade adăposteau, sub mantia lui Bahus, petrecăreţi de ocazie din mai toate categoriile sociale. Între două şpriţuri, acordurile de vioară se amestecau cu versurile tandre ale unor romanţe cântate, în stil personal, de către lăutarii epocii.
Odată trecut de casa doamnei Lazaride – femeie care-şi trăia cea de-a doua tinereţe, fără însă a fi renunţat la elegantele sale maniere – şi de cunoscutul bar de noapte Liliacul, nu cu mult înainte de a ajunge la porțile primei Şcoli de mecanică agricolă, morărit şi panificaţie din ţară, înfiinţată în anul 1932 de către inginerul Goga Ionescu – omul care a dăruit şcolii româneşti pionieratul spre marile performanţe agricole, mă opream în fața unei vechi clădiri sub al cărui acoperiș au funcționat centrul apicol şi farmacia umană. În camerele din spate şi-a petrecut copilăria, precum şi o mare parte a adolescenţei, Paul Nancă – managerul Fundaţiei Culturale Pheonix, care avea să debuteze în industria muzicală prin intermedierea apariţiei primului album Pasărea Colibri, urmat de lansarea multor trupe și nume românești, de referinţă, printre care: Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Suie Paparude, Mircea Rusu, Vali Sterian, Narcisa Suciu, Ada Milea, Paula Seling, dar şi în organizarea concertelor Patriciei Kass, a lui Jean Michell Jarre, Beyonce, Al Bano sau Toto Cutugno. Dincolo de trecut, la loc de cinste, Paul Nancă a aşezat sufletul de care şi-a legat cele mai frumose amintiri din perioada inocenţei – așa cum avea să mărturisească cu o anume ocazie – numit simplu, mama.
La sud de paralela 45, imaginea numelor grele care au trecut pragul mai vechii Case de cultură – inaugurată în 1959 – au fost şterse din memoria locului, care mai păstrează totuși câteva colete virtuale, găsite într-un tren de călători garat pe o linie moartă.

Leave a Reply