93. Între două tăceri – Ana Urma

Spread the love

 

în duminica toamnei transcriu nota ploii

prin geamul de sus cu ochii închiși ascult

un pian discordat o chitară violine viori

melancolic mișcând plăci sensibile trist sau vesel

după cum  dirijează orchestrei, un gând

 

truda lui ca un șipot ascuns între stânci

decupează cuvintelor coaja ca o lamă vocale

târziu fremătând fibra instrumentelor vechi

adună-n fantome de cântec geamătul florilor

foșnitoare  și verde o lume tresare pe coarde, de suflet

 

la un semn nevăzut se rotesc mecanisme de sânge

se pornesc cavalcade și ape în matcă răscolesc

furioase un altfel de cer ecoul se mută în piept

și-n ritmul frenetic fără aripi busolă sau barcă

începe plutirea, în oceanul celest

 

picătura de sunet invadează auzul și văzul

ca un fel de beție lumini se strecoară în fraze

fiecare legato fiecare staccato potrivit înălțimilor

înfiripă un zbor allegro andante sau presto

după cum dirijorul imprimă mișcare, orchestrei

 

resorbit într-o undă sonoră cu fruntea lipită de geam

mai puțin cu o toamnă beau ceaiul amar al absenței

simt nevoia ieșirii din bucla prea strânsă a nopții

prin geamul de sus din cripta tăcerii o dată cu ploaia

tot singur din vise cobor în mansarda golită, de cântec

 

departe rămân oceanul pianul orchestra astrală

obiceiul suirii și ruga mereie sub tâmplă un gând

veghetor întorcând filele într-un vechi manuscris

refrenul repetă vor veni, vor veni și albastre zăpezi

ce a fost se întoarce ce va fi se va trece, să știi…

Leave a Reply