Peregrinări 2017 – Poezie

Spread the love

 

  1. Cuvintele mă dor!

rescriu, prin vene, iubirea şi dispar,
sub tâmple,
nepedepsite,
în vestibulul amintirii.
Iubesc involuntar,
obsesiv, neiertat de trecut!
Cuvintele mă dor,
iar şi iar,
mai limpede ca niciodată,
înlocuite acum de-o altă fire,
de-un rece absolut.
Cuvintele mă dor
şi iartă,
adăpostind tăcerea
într-o clipire,
de timpuriu schițată
a unui ecou îndepărtat.
Cuvintele mă dor,
egoist şi imparțial,
cu dor neabătut,
pesemne dejucat
magistral,
de primul tău sărut!
Cuvintele mă dor,
chiar dacă…

 

2. Te mai aştept 

Încă îţi mai păstrez trecerea,

periuţa de dinţi şi pijamaua,

încă te mai asemui lui Ahile,

încă-ţi mai sărut urmele

şi-ţi mai adulmec paşii;

încă sunt neîmblânzită,

încă neînhămată

încă aştept

să-mi port în pântece mânzul

şi să nechez a împlinire,

încă te mai caut cu fiecare fluture

care-mi migrează din stomac

spre altă şi altă floare

şi încă te aştept

mai Briseis ca niciodată.

 

3. Prin cuvânt sunt călător 

 

Un ochi râde, altul plânge

Când văd timpul cum se scurge

Şi se scurge-ncetişor

Ca şi apa din izvor.

 

Curgi tu râuşor la vale

Şi nimica nu te doare,

Peste pietre lin aluneci

De nimic nu te împiedici.

 

Numai eu merg şchiopătând

Cu privirea în pământ.

Stinşi sunt ochii, lăcrimând

După viață alergând.

 

Timp nebun ca o nălucă

Nu-mi lua dorul de ducă

Lasă-mă să mai trăiesc

Viața să o prețuiesc.

 

Pe vârtej de cuvinte devin călător

Îmi picură clipe prin vene ce dor

O rugă, un plânset, ecou sfâşietor

Clipe trecute… timp călător.

 

A trupului sevă când se va scurge

Strop după strop, minut cu minut.

Când nemurirea o voi atinge

Trăit-am degeaba pe-acest pământ?

 

Sufletul  meu hrană va face

Din amintiri…fotografii

Căci timpu-napoi nu se întoarce

Copil în pântec nu voi mai fi!

 

4. Izbăvire

În sine

Tresare epicentrul

Într-o mişcare slută,

Neputincios.

Vocea-i e mută.

Sub giulgiu,

Scrâşnitul,

În vals erotic

Se împreunează

Cu viul nescurs

Şi impregnează

Nestinsul

În voluptuoasă lipsă

De vedere

Cu gust şi miros

De durere.

Hăul transpiră

Sudoare de sânge.

Hohotul de râs macabru

Plânge

De fapt.

Stigmatizat,

Cu sine duce

Cum s-a dus şi Alesul

La Golgota pe cruce.

Se încununează apoi

Cu agonie.

Înţelepciune?

Nebunie?

Scheletica-i umbră

Priveşte

La sticla din clepsidră –

Perpetuum Mobile –

Nu se opreşte.

 

Dar ochiul de-ndură;

Îl scoate din iad

Iar izbăvirea vine:

Şi lacrimile cad…

 

5. 13

du-mă într-un loc îndepărtat

acolo unde m-aş putea metamorfoza în linişte

acolo unde laptele poate fi supt de copii

fără ca cineva să-şi întoarcă privirea plină de scârbă

acolo unde venele nu tânjesc după lame de ras

 

mi-ai spus să-mi fac bagajele & să mă scutur de praf

ar fi trebuit ca astăzi să plecăm

dar e vineri 13 şi tu eşti superstiţios

magazinul din colţul străzii a dat faliment

o mamă s-a descotorosit de propriul copil

de parcă ADN-ul ar putea fi şters cu un burete

un fetus a paralizat & nimeni nu-i mai poate vorbi

despre cum e să faci primii paşi din viaţă

degetele alunecă peste coaste proeminente

//anorexie//

//asfixie//

te-ai înecat cu o pastilă

într-o zi oamenii o să înghită umbre

 

mâine e sâmbătă 13

nu mai vreau să plec niciunde

mi-e frică de toate acele locuri

şi nu cred că superstiţia e de vină

 

6. Sonetul țăranului român

Cuprins ți-e sufletul de nemurire,

Arderile de-o clipă-s veșnicie,

Tot ce atingi se face poezie,

Iar  ce gândești începe să transpire,

 

Că n-are mâna timp, toate să scrie,

Nici să acordeze atâtea lire,

Pe ață, mărgăritare să înșire,

Finalul să fie o melodie.

 

Ai inimă, fagure de albine,

Adesea, vulcan aprins în strașnic piept,

Centrală cu o mie de turbine,

 

Gândirea ta, galaxia, susține.

Tu, adept al unui înțelept precept,

Nu mergi pe drumul bătătorit și drept.

 

7. Note de toamnă

 

Tristețea din lume se adună în frunze.

A mea agonizează în brațele acestei toamne hapsâne

ca o libelălă căzută prea devreme în cerul ca sticla.

Sunt ulii deasupra mea. Imenși, vicleni, gata să-mi smulgă limba

și straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet încremenită într-o doină

îmi face semne duioase bunica. Mama toarce lacrimi sub gutui.

Tata-i dus să învârtă pietrele în râu. Iară eu…

mă dau de ceasul morții îngropând bănuții sorții în cuvinte –

necuvinte.

 

*

Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită

Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a-ndurat în van ocări

și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele îngenuncheat.

Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se văd

cum plâng puieții rămași orfani, cu trupul gol.

Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine

fără să-și mai poată ascundă somnul, plânsul

pe colinele străbune unde sapă întruna

nemiloase gheare de smintiri străine

retezând din rădăcină sfânta noastră doină

sfântul nostru grai adunat ciorchine

dincolo de rai.

 

Milă mi-i de păsări, ape..

dar mai milă mi-i de oameni

c-au orbit și au uitat când o țară

Tu le-ai dat!

 

*

Ce arome! Ce culoare pe coline!

Au plecat la vânătoare și pictorii și poeții

să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde

ale toamnei…Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă

cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare

munți-i spală sus pe creastă

unde-și  face cerul cuib zămislind la foc de stele

și din țâța lunii stearpă dulce dor de neam

de tine…Domnul meu cu cofe pline,

lasă-n lume să mai curgă mierea

ca prin satele străbune

să răsune

herghelia de lumină

 

8. Să nu scuipi ‘naintea mea.

Să nu scuipi, bărbate, îndărăt!

Să nu dai Spurcatului caznă!

Să-ți aduci aminte de vai mama ei de cununiță de flori de maci,

Pe care o furasei din câmp să mă faci mireasă!

Să-ți aduci aminte de primul nostru născut,

Purtat în aburii facerii la doctorul de peste deal

(că era vânăt și pirpiriu și câtai bărbatu’ se făcu !

cum întoarce el cirezile de iepe singur și-și alege mândruțe pe sprinceană!)

Să nu huidui, omule, necurat!

Tu aveai vorbă caldă, palme firbinți,

Brațe vânjoase, de mă rupeai ca pe-o trestioară

Când jucam la horă sau călcam la culesul viilor tămâioasa-n picioarele goale,

Cu poalele suflecate pân’ la brâu,

De te-mbujorai tot că se uita chiorâș la mine

Ăl mare al dădicii Pațurca.

Să nu sudui , amar vieții mele de muiere ‘cercată de viață!

Să-ți scormonești mintea aia puțină

Să scoți la iveală tinerețea noastră

Copii crescând copii,

Cruce de femeie iubind stâlp de bărbat!

Și-acum când îți încălzesc sarea grunjoasă

s-o pun în săcuți pe pieptul tău bolnav,neostoit,

mor de necaz dacă te frige și eu mă cert în gând

că sunt neîndemânatecă.

Lasă, omule, păcatului, suduiala și amarul

Mai rămâi cu mine de-o vară-două

și-apoi ne-om duce amândoi.

Sunt în lan, sperietori puse de tine

Pentru ciori și pentru moarte

Numără-le-n minte…

(mai stai!)

Să nu scuipi   ‘naintea mea, omule, sa nu răcnești la mine!

Mai lasă-mă să te țin de mână o iarnă

Și-apoi ne-om duce amândoi!

 

9. camera

ne-am privit indirect

prin oglindă

cu coada ochiului.

curajul oricărei  confruntări directe

  1. imposibil.

încercasem odată mai demult să mă explic  dar

am avut …

am avut impresia că spusesem unul din acele lucruri care nu se spun.

de o femeie.

unui bărbat .

și “vreau !” fără un preliminar – a căpătat înțeles  căruia nu am vrut să-i aflu răspunsul .

mi-am înăsprit privirea

întorcând capul

băteam nervos din picior /mă simt dezbrăcată de tăcerea lui -gândesc tremurând – de ar

spune ceva

sparg tăcerea :

mi-e jenă și nu prea știu

cum să  te ..

numesc .

Ceea ce faci tu e cu adevărat urât (zici brusc ridicând ochii de pe pantofii tăi lustruiți și mult prea noi pentru urmarea

dezinvoltă )

-știi. …dar totuși

mă fascinează lipsa ta de siguranță, e ca un joc și

tu ești șoarecele meu

-ți întorci capul

înspre mine

liniștit

cu un zâmbet mijit în colțul gurii

-ce aștepți ? zici încet

înlemnită pe bucata mea de parchet aud

o muscă

cum bâzâie

și piciorul continuă să-mi bată tot mai repede.

ridic dintr-un umăr / un suspin se naște

Asta  e.

mă descalț.

Mă așez pe pat .

 

nunta a fost un shiduh aranjat de o mătușă îndepărtată

 

10. Amor neizbutit, revărsat

 

Opriți-vă la groapa adîncă și albastră

Unde înoată sufletul tulbur de Femeie,

Căci are nevoie să-i fie privite aripile

Cînd își ia zborul mult așteptat.

 

Toți cei care ați săpat aici, odată,

Cu priviri umede sau slovele nectarului Amor,

Ce vă făceau vocile mai slabe,

Curgînd și sub urechile Zeilor…

Opriți-vă la groapa adîncă și albastră!

 

Coroane cu tumult de petale gri or să vă stea pe frunte,

Ce nu rănesc, foșnind în taină,

Rămîne-vor tăcute, dătătoare de fărîme-simțuri,

Ale ceasului acum mort și greu.

 

Opriți-vă desculți, cuminți și ascultați

Poemul tragic necîntat de nimeni,

Murmurul sihastru, încovoiat de doruri,

Cu pleoape galbene ca rătăcirea

Și gura strîmbă de la viciu.

 

V-ați oglindi în apa suptă de groapa

Adîncă și albastră; cunoaște numai susur,

Și tremură și strigă cînd vă schițați în valurile ei

Strig-acea femeie cu podoabă retezată și buzele-i rînjind:

Depărtați-vă de lacrimile centenare, ce-au cobit amarul

Și iubirile terestre, care pîndesc doar sufletele moi

Le știrbesc cu nerușinare, ca pielea de pe animale

Și-uite-așa rămîn să zboare în gropile adînci și albastre,

Cunoscînd putrezirea – pofta uriașului delir al unei minți carnale…

Cunoscînd alintul însingurării ce miroase a zori de noapte?

 

Dar mai uitați-vă în groapa adîncă și albastră,

Unde sorii nu se scaldă, și sub mantia de apă

Unde sarea gri plutește mănunchiuri,

Veghează armatele vegetației de viermi

Ce veșnic șoptesc amintiri ne-nsemnate…

Veți cutreiera și voi, neghine  în cerul de platină

Stînd la mila unei furtuni de praf de stele

Cîntărind iubirea din unduirile lor, jinduind

Lasînd lacrimile voastre să inunde pustiu tărîm

Menit, de-apururi, bătrînei gropi adînci și-albastre.

 

11. De dragoste

 

E tristă doamna de serviciu

un rotofei

în halatul ei albastru. să nu o

recunosc

din viețile ei anterioare.

undeva în

America ar fi făcut puțină

dragoste cu o femeie.

nu îmi pot închipui cum este

să faci puțină dragoste carnală

(unii îi zic sex şi nici carnea nu mai

sună poetic)

cu o femeie.

când nu dai din destul

nu mai dai niciodată

 

are atâta încredere în mine

încât îmi propune

o întâmplare într-o

oarecare cameră întâmplătoare

al unui oarecare hotel

al unui oarecare Bucureşti întâmplător

cu oarecare tristeți

oportiniste pentru puțina dragoste

numai tristețea pierderii

devine o căutare

în van

poate un bărbat morgan

poate o femeie morgană

dureroasă căutare

cu acelaşi rezultat

 

ce poate fi mai trist

pentru doamna de serviciu

un rotofei albastru

să se întâlnească cu paznicul de noapte

pentru puțina dragoste carnală pe furate

de parcă paznicul de noapte

cunoaşte orgasmul feminin

pe care l-a pierdut

rotofeiul cu halatul ei albastru

şi crede că am

ascuns în pieptul meu de bărbat

o femeie virgină

 

ce poate fi mai trist decât o femeia

care caută o altă femeie în piept de bărbat

ce poate fi mai trist decât un bărbat

care caută un bărbat în piept de femeie

 

 

12. Scrisoare Iubirii

 

De când stau şi-mi număr norii din suflet, Iubire,

nici nu mai ştiu dacă te caut.

Număr nori şi caut ploi din care să te smulg şi să te sărut sub o streaşină.

Căci Tu, Iubire, eşti călăul meu favorit.

 

Şi atât de mult te iubesc, încât ţi-aş ascuţi,

chiar şi cu şmirghel, lama toporului cu care-mi vei lua gâtul.

 

Te iubesc, Iubire

deşi ştiu că şi tu ţi-ai pus în ierbar

câţiva trifoi cu patru foi

găsiţi în suflet la mine.

 

Sper că n-o să faci salată…

 

Aşa cum eşti tu,

cinică donatoare de suferinţă

blestem sublim scris pe toacă

rafală de ghimpi şi de furii

ce nu se sting odată cu zorii

te iubesc

deşi acum doar îmi număr norii.

 

13. copii fugiți de-acasă 

 

aerul este o palmă de pământ sub maree/ asemenea unei retorte

prin care se strecoară  cât trebuie să înghițim

până la deplina confuzie cu nisipul

 

peste mânerul privirii noastre

un lup flămând  dă  ocol altui lup

mai flămând

din tâmpla zilei urletul sapă galerii

la capătul cărora nu are cine să ne aștepte

 

suntem copii fugiți de-acasă

dragostea mea

gândurile /  lilieci prinși  de pereții  memoriei

flutură  astăzi penaje gri

furia   vâslește în  apele liniștii

uite bolizii

scormonesc  prin  kilometri noștri de poezie

de viață

încă arde  gâtlejul  cuvântului

hai să ne pierdem urma

căci le-am permis altora să ne  locuiască

dragostea mea

câtă nevoie aveam eu de tine

câtă înfricoșată așteptare am tras pe roată

mureau  secundele-șoareci  în rumegușul  hârtiilor

ți se pare puțin

nu în vertebre stă mișcarea nu e în culcușul cărnii durerea

nici în paloarea mortului /  iadul

 

suntem copii fugiți de-acasă

rămâi  în pastișa acestei tinereți

o rană dinainte vindecată

 

mâine

va fi o toamnă plină de rod

ne vor agăța pe ramuri tigvele-felinare

 

vom  lumina  universul  vom  pietrui Calea Lactee

fără să cerem  nimic în schimb

 

14. ascensiune pe contrasens 

 

neonul cocoţat pe catargul şantierului

mă radiografiază circumspect mamuţi

 

turbaţi îmi coboară scările rulante

& zugrăvesc rapace pereţii cu fildeş

 

ignorând orice preferinţă cromatică

pe beatul stropilor de sudoare glaciară

 

dansez harlem shake

– ca un apucat

 

15. Sâmburele iubirii

 

În iarna vieții neîmblânzită dorul a revenit,

În ochii unui copil, miracolul s-a răspândit,

Prin lumina caldă, blândă și suavă a inimii

Se încălzește sâmburele neîntinat al iubirii.

 

În primăvara vieții cuvântul în gând te învață,

Simți mereu că seva se topește din tine și crești,

Treci prin gări și halte fără număr și călătorești,

În fapte găsești bucurii, pentru ziua numită speranță.

 

Tu, lumină clară, dulce, floare albă ce ai înflorit,

În vara vieții, Lumina din Lumină m-a calăuzit

Iar durerile înăbușite se șterg din ziua umbrită

Eu care te-am zărit, n-am lăsat dorul neizbăvit!

 

În toamna vieții ruginii vântul domol ți-a cântat,

Umbra din umbrele cenușii ale tăcerii m-au cercetat.

Prefă-te tu în apa cea vie fără de moarte a nemuririi,

Lumina devine prin tine o tainică simfonie a inimii.

 

Prin fapte bune în anotimpuri vii transmiți energii

În fiecare clipă sădești adevărul în sâmburele iubirii

Netezești căile tale prin sentimente unde te regăsești

Trăiri într-un lanț unde continuu sădești și reclădești

 

16. Piatră

Închis stă Adevărul:

Opac sentiment uitat în adâncuri,

Viaţă încremenită în aşteptare

Pulsând amintiri uitate.

 

Ascund în veşnice forme

Vise umane repetate de-a valma,

Şirag despletit al hățișului de ieri

Pe cărarea spre nicăieri a lumii.

 

Ascut diamantul de ieri

În forme ciudat de abstracte,

Intense trăiri dinspre noapte

Cărbune fragil din Neant.

 

17. Decăderea unei stele

 

Îţi mai aduci aminte când zburam, eram doar tu şi eu în linişte şi printre stele,

iar tu credeai că am să te las şi am să mă pierd şi eu căzând amarnic prin ele.

De multe ori când mai vroiam să stau, tu îmi spuneai pleacă, norii îți sunt acuma prieteni dragi.

Tu eşti o stea iar luna îţi va veghea întotdeauna calea, chiar dacă vei păşi pe alte drumuri vagi.

Mai ştii, era întuneric pe atunci şi nici măcar nu mai ştiam ce înseamnă să visezi.

Mi-ai zis că ai vrea să vezi tot universul,

dar nu ştiam că amicul meu destinul îmi pregătea încă de atunci doar stele verzi.

Eram închis în întuneric pentru veşnicie şi tu erai întotdeauna steaua mea.

Păcat că luna a început să-şi stingă încet lumina şi întunericul, depresii şi coşmaruri îmi şoptea.

Păşeam prin iarbă uşor cu tine, păcat că eu eram pe un nor.

Iar tu erai atât de bine și nu ştiai că în final,

doar soarele avea să-mi spună ce înseamnă să îţi fie dor.

Dar viaţa e atât de complicată şi uneori nici visul nu visează,

aveam să ştiu doar pentru o zi că norii dezbrăcaţi de tine,

nu înţelegeau că nu e nimeni care ne veghează.

 

18. Ia-ţi acum sărutarea

Ia-ţi acum sărutarea

şi te-ndeamnă-n calea mea,

Ia-ţi ce-i rău şi crud în tine,

ce n-a vrut altcineva,

Adă-mi mie tot ce lumii

nu i-ai fost de vreun folos,

Şi-oi lipi cu-un ciob amar,

Vasu-mi vechi şi păcătos.

 

Să putem din două rele

să ne facem o făptură,

Ochi de-ai mei şi sâni de-ai tăi

şi la mijloc dulce gură.

Să stârnim amanţii lumii

care ne-au rămas datori,

Să ni-i râdem, să ni-i plângem,

că-or iubi de două ori.

 

Și-om pleca împletiți prin lume,

șarpe orb, șarpe bătrân,

Care-și ține cu iubire,

șarpe tânăr lângă sân.

Și pe calea împătimirii

piele moartă-oi lepăda

Să-ți rămână pururi vie

și dorită pielea ta.

 

De-ar fi-n veci îmbrăţişarea

relelor din amândoi,

De-ai fi pururi însăilată,

ciob de carne-n carnea mea,

Eu renunţ la mine însumi,

mă numesc de-acuma: Noi.

Chiar de știu că porți otravă

și mă poți întuneca.

 

19. Draga mea mamă

Tu ești simbolul meu

ce trece prin ani,

albul ochilor ți s-a prins în păr,

cu timpul totul se înoadă

vestind o vreme de ninsori.

La capătul liniei

trenul ia o curbă,

și ne-ntoarcem

de unde am plecat călare,

alergând în gânduri,

mărețele fapte ce le-am săvârșit.

Ninge cu putere,

Dumnezeu a dat drumul dreptății,

sufletul zburdă,

e primăvară pe pământ,

se naște făclia noului început.

E limpede veselia

nopților ce au apus,

în aer curge poezia

și toată dragostea de sus!

 

20. Când secundele ruginesc

 

Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

primei iubiri,

aşa cum rămâne ea încrustată în tine,

şi o găseşti uneori, din întâmplare,

mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,

mai pe sub o coastă.

 

21. Coasta ta

 

Mă deștept

felinesc- femeiește

în îmbrățișarea ta

Carnal – sufletească,

Atât de  flămândă,

Încât mă asimilează

coastei tale,

până acum lipsă.

 

 22. Lacrimi dinspre Bucovina 

(la moartea limbii române)

 

Ne bate iarăşi Bucovina-n poartă

Cum a făcut-o de un sfert de veac,

Să ne anunţe că-i e limba moartă

Iar cucii ce-o cântau, acuma tac.

 

Sub bocete ce nu mai pot s-alunge

Amarul strâns în jurul unei cruci,

Şi-ntreaga amintire care plânge

Cu păsările toamnei, la răscruci.

 

I-a fost sortit să crească în pustie,

Căci nimeni n-a dorit-o-ndeajuns,

Iar mama-ntr-un exces de nebunie

A părăsit-o, fără vreun răspuns.

 

La moarte, Hurmuzachi-a fost prezent

Cu un discurs ţinut pentru acei,

Ce s-au dezis de dânsa-n mod fluent,

Uitând că sunt creştini şi nu atei.

 

Părintele Bejan chemat în fugă,

Să lumine cuvântu-ntre săteni,

A recitit, celor prezenţi, o rugă

Culeasă de bătrâni, din Stăuceni.

 

S-a aplecat, apoi, spre răni deschise

Ce-au fost badijonate cu candoare,

În timp ce Z. Voronca amuţise

Iar Pumnul înviase din uitare.

 

Pe Onciu l-am găsit plângând în ploaie,

Pe limba unor oameni dispăruţi,

Din partea lui Emin a fost Aglae,

Şi Iancu Flondor, de la Cernăuţi.

 

De lângă trupu-aflat după pisanii

  1. Sbiera, din Horodnicul de Jos,

A îngânat poeţi din Lepturarii,

În dulce grai moldav, de humă ros.

 

Cu toţii-au încercat să reaprindă

O lume care-a fost cândva şi-a lor,

Ce mai trăieşte-n câte o colindă

Şi-n sufletul bolnavilor de dor –

 

Ce nu mai dovedesc ca să alunge

Amarul strâns în case de moşneni,

De unde Bucovina, astăzi, plânge

În limba răstignită de ruteni.

 

23. ”PELERINI”…

 

Aș vrea să știu cum se simt oare

Cei care sunt din țară-acum plecați.

Mai simt ei vântul, boarea

Ce mangâie acum, părinți și frați?

 

Plecat-au de prin văi și de pe dealuri,

Să ”fugă” de pe-aici -”au vrut”

Și nu contează că în urmă

Pe uși, ferestre … doar mușchiul a crescut.

 

Ei sunt departe și li-i ”bine”

Trăiesc ușor – așa se pare,

Se-obișnuiesc  și nu prea mai contează

Că țara li-i departe-n zare

 

Nu îi condamn, să mă ferească-naltul!

Vreau doar să înțeleg și-atât.

Eu știu că nimeni nu pleacă de la bine,

Au suferit, dar până unde Doamne, cât?

 

Și-au rebuit ca să renunțe la atâtea …

Copii, părinți, bunici și frați,

Plecând ”dincolo”, cu inimile-amare …

Câte ați trebuit în țară să lăsați

 

Și cu durere neștiută-n inimi,

Cu lacrimi nevăzute   și cu tristețe mare,

Munciți pe brânci doar pentru alții …

În ce vă transformați voi oare?

 

 

Ar vrea să se întoarcă orișicând

La vechea vatră românească,

Lăsându-și inima să zboare

Și -n suflet dragostea să crească.

 

Doamne, privește-i pe-acești oameni

Și-ndură-te, te rog, de ei …

Stârpește răul de prin țară

Și fă ca să miroase-a … flori de tei!

 

24. Chemarea ielelor

 

Lumea de dincolo

încă scapără scântei,

Stinge luna de pe cer

şi o îmbracă în mătase.

Acum se scurg lumini sfruntate,

alunecând pe porţelan,

Caută ochii prin multime,

când ochii lui ţintesc doar spre tavan.

Ascultă ticăitul din pereţi

ce par paşi apasăţi de fulger,

Uită de ceas şi nu-ntrevede

un moment fix, trecut de miezul nopţii,

primordial orei unu,

Când s-a deschis portalul,

reflexia din oglindă a înviat,

s-a speriat plecând la promenadă,

căutându-şi sufletul

pribeag –

nu există fum

alergat de turme de câini,

doar câini alergaţi de turme efemere,

care ridică steagul alb,

atunci când trag praf pe nas

din spatele barelor de carceră.

Cântă moartea-n timpane,

adrenalină-n valuri înecând catargul,

avea trăiri din spaime,

brăzdaţi obraji, lacrimi de geamuri.