Peregrinări 2017 – Poezie

Spread the love

Diploma locul III-page-0Diploma locul II-page-0

Diploma locul I-page-0

Câștigătorii concursului Peregrinări, ediția a X-a, poezie, organizat de Itaca Organization Dublin, sunt:

Locul I: Camelia Grosu – „ Nu neapărat o psihoză” (poezia cu nr. 67)

Locul II: Cristina Botîlcă – „Jurnal intim de 6 pagini” (poezia cu nr. 73)

Locul III: Antonia Andra Mihăilescu – „Căutare avansată poezia poezia” (poezia cu nr. 56)

Mulțumiri juriului! Felicitări câștigătorilor!

 

  1. Cuvintele mă dor! – Ionuț Luca (Mihăileni, Botoșani)

rescriu, prin vene, iubirea şi dispar,
sub tâmple,
nepedepsite,
în vestibulul amintirii.
Iubesc involuntar,
obsesiv, neiertat de trecut!
Cuvintele mă dor,
iar şi iar,
mai limpede ca niciodată,
înlocuite acum de-o altă fire,
de-un rece absolut.
Cuvintele mă dor
şi iartă,
adăpostind tăcerea
într-o clipire,
de timpuriu schițată
a unui ecou îndepărtat.
Cuvintele mă dor,
egoist şi imparțial,
cu dor neabătut,
pesemne dejucat
magistral,
de primul tău sărut!
Cuvintele mă dor,
chiar dacă…

 

2. Te mai aştept – Mihaela Băbușanu (Bacău) 

Încă îţi mai păstrez trecerea,

periuţa de dinţi şi pijamaua,

încă te mai asemui lui Ahile,

încă-ţi mai sărut urmele

şi-ţi mai adulmec paşii;

încă sunt neîmblânzită,

încă neînhămată

încă aştept

să-mi port în pântece mânzul

şi să nechez a împlinire,

încă te mai caut cu fiecare fluture

care-mi migrează din stomac

spre altă şi altă floare

şi încă te aştept

mai Briseis ca niciodată.

 

3. Prin cuvânt sunt călător – Lăcrămioara Maricica Niță (Roma, Italia)

 

Un ochi râde, altul plânge

Când văd timpul cum se scurge

Şi se scurge-ncetişor

Ca şi apa din izvor.

 

Curgi tu râuşor la vale

Şi nimica nu te doare,

Peste pietre lin aluneci

De nimic nu te împiedici.

 

Numai eu merg şchiopătând

Cu privirea în pământ.

Stinşi sunt ochii, lăcrimând

După viață alergând.

 

Timp nebun ca o nălucă

Nu-mi lua dorul de ducă

Lasă-mă să mai trăiesc

Viața să o prețuiesc.

 

Pe vârtej de cuvinte devin călător

Îmi picură clipe prin vene ce dor

O rugă, un plânset, ecou sfâşietor

Clipe trecute… timp călător.

 

A trupului sevă când se va scurge

Strop după strop, minut cu minut.

Când nemurirea o voi atinge

Trăit-am degeaba pe-acest pământ?

 

Sufletul  meu hrană va face

Din amintiri…fotografii

Căci timpu-napoi nu se întoarce

Copil în pântec nu voi mai fi!

 

4. Izbăvire – Mihaela Gheorghe (Plopeni, Prahova)

În sine

Tresare epicentrul

Într-o mişcare slută,

Neputincios.

Vocea-i e mută.

Sub giulgiu,

Scrâşnitul,

În vals erotic

Se împreunează

Cu viul nescurs

Şi impregnează

Nestinsul

În voluptuoasă lipsă

De vedere

Cu gust şi miros

De durere.

Hăul transpiră

Sudoare de sânge.

Hohotul de râs macabru

Plânge

De fapt.

Stigmatizat,

Cu sine duce

Cum s-a dus şi Alesul

La Golgota pe cruce.

Se încununează apoi

Cu agonie.

Înţelepciune?

Nebunie?

Scheletica-i umbră

Priveşte

La sticla din clepsidră –

Perpetuum Mobile –

Nu se opreşte.

 

Dar ochiul de-ndură;

Îl scoate din iad

Iar izbăvirea vine:

Şi lacrimile cad…

 

5. 13 – Andreea Idita (Motru, Gorj)

du-mă într-un loc îndepărtat

acolo unde m-aş putea metamorfoza în linişte

acolo unde laptele poate fi supt de copii

fără ca cineva să-şi întoarcă privirea plină de scârbă

acolo unde venele nu tânjesc după lame de ras

 

mi-ai spus să-mi fac bagajele & să mă scutur de praf

ar fi trebuit ca astăzi să plecăm

dar e vineri 13 şi tu eşti superstiţios

magazinul din colţul străzii a dat faliment

o mamă s-a descotorosit de propriul copil

de parcă ADN-ul ar putea fi şters cu un burete

un fetus a paralizat & nimeni nu-i mai poate vorbi

despre cum e să faci primii paşi din viaţă

degetele alunecă peste coaste proeminente

//anorexie//

//asfixie//

te-ai înecat cu o pastilă

într-o zi oamenii o să înghită umbre

 

mâine e sâmbătă 13

nu mai vreau să plec niciunde

mi-e frică de toate acele locuri

şi nu cred că superstiţia e de vină

 

6. Sonetul țăranului român – Mihai Merticaru (Piatra-Neamț, Neamț)

Cuprins ți-e sufletul de nemurire,

Arderile de-o clipă-s veșnicie,

Tot ce atingi se face poezie,

Iar  ce gândești începe să transpire,

 

Că n-are mâna timp, toate să scrie,

Nici să acordeze atâtea lire,

Pe ață, mărgăritare să înșire,

Finalul să fie o melodie.

 

Ai inimă, fagure de albine,

Adesea, vulcan aprins în strașnic piept,

Centrală cu o mie de turbine,

 

Gândirea ta, galaxia, susține.

Tu, adept al unui înțelept precept,

Nu mergi pe drumul bătătorit și drept.

 

7. Note de toamnă – Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc, Covasna)

 

Tristețea din lume se adună în frunze.

A mea agonizează în brațele acestei toamne hapsâne

ca o libelălă căzută prea devreme în cerul ca sticla.

Sunt ulii deasupra mea. Imenși, vicleni, gata să-mi smulgă limba

și straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet încremenită într-o doină

îmi face semne duioase bunica. Mama toarce lacrimi sub gutui.

Tata-i dus să învârtă pietrele în râu. Iară eu…

mă dau de ceasul morții îngropând bănuții sorții în cuvinte –

necuvinte.

 

*

Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită

Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a-ndurat în van ocări

și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele îngenuncheat.

Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se văd

cum plâng puieții rămași orfani, cu trupul gol.

Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine

fără să-și mai poată ascundă somnul, plânsul

pe colinele străbune unde sapă întruna

nemiloase gheare de smintiri străine

retezând din rădăcină sfânta noastră doină

sfântul nostru grai adunat ciorchine

dincolo de rai.

 

Milă mi-i de păsări, ape..

dar mai milă mi-i de oameni

c-au orbit și au uitat când o țară

Tu le-ai dat!

 

*

Ce arome! Ce culoare pe coline!

Au plecat la vânătoare și pictorii și poeții

să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde

ale toamnei…Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă

cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare

munți-i spală sus pe creastă

unde-și  face cerul cuib zămislind la foc de stele

și din țâța lunii stearpă dulce dor de neam

de tine…Domnul meu cu cofe pline,

lasă-n lume să mai curgă mierea

ca prin satele străbune

să răsune

herghelia de lumină

 

8. Să nu scuipi ‘naintea mea. – Camelia Florescu (București)

Să nu scuipi, bărbate, îndărăt!

Să nu dai Spurcatului caznă!

Să-ți aduci aminte de vai mama ei de cununiță de flori de maci,

Pe care o furasei din câmp să mă faci mireasă!

Să-ți aduci aminte de primul nostru născut,

Purtat în aburii facerii la doctorul de peste deal

(că era vânăt și pirpiriu și câtai bărbatu’ se făcu !

cum întoarce el cirezile de iepe singur și-și alege mândruțe pe sprinceană!)

Să nu huidui, omule, necurat!

Tu aveai vorbă caldă, palme firbinți,

Brațe vânjoase, de mă rupeai ca pe-o trestioară

Când jucam la horă sau călcam la culesul viilor tămâioasa-n picioarele goale,

Cu poalele suflecate pân’ la brâu,

De te-mbujorai tot că se uita chiorâș la mine

Ăl mare al dădicii Pațurca.

Să nu sudui , amar vieții mele de muiere ‘cercată de viață!

Să-ți scormonești mintea aia puțină

Să scoți la iveală tinerețea noastră

Copii crescând copii,

Cruce de femeie iubind stâlp de bărbat!

Și-acum când îți încălzesc sarea grunjoasă

s-o pun în săcuți pe pieptul tău bolnav,neostoit,

mor de necaz dacă te frige și eu mă cert în gând

că sunt neîndemânatecă.

Lasă, omule, păcatului, suduiala și amarul

Mai rămâi cu mine de-o vară-două

și-apoi ne-om duce amândoi.

Sunt în lan, sperietori puse de tine

Pentru ciori și pentru moarte

Numără-le-n minte…

(mai stai!)

Să nu scuipi   ‘naintea mea, omule, sa nu răcnești la mine!

Mai lasă-mă să te țin de mână o iarnă

Și-apoi ne-om duce amândoi!

 

9. camera – Beatrice Bernath (Haifa, Israel)

ne-am privit indirect

prin oglindă

cu coada ochiului.

curajul oricărei  confruntări directe

  1. imposibil.

încercasem odată mai demult să mă explic  dar

am avut …

am avut impresia că spusesem unul din acele lucruri care nu se spun.

de o femeie.

unui bărbat .

și “vreau !” fără un preliminar – a căpătat înțeles  căruia nu am vrut să-i aflu răspunsul .

mi-am înăsprit privirea

întorcând capul

băteam nervos din picior /mă simt dezbrăcată de tăcerea lui -gândesc tremurând – de ar

spune ceva

sparg tăcerea :

mi-e jenă și nu prea știu

cum să  te ..

numesc .

Ceea ce faci tu e cu adevărat urât (zici brusc ridicând ochii de pe pantofii tăi lustruiți și mult prea noi pentru urmarea

dezinvoltă )

-știi. …dar totuși

mă fascinează lipsa ta de siguranță, e ca un joc și

tu ești șoarecele meu

-ți întorci capul

înspre mine

liniștit

cu un zâmbet mijit în colțul gurii

-ce aștepți ? zici încet

înlemnită pe bucata mea de parchet aud

o muscă

cum bâzâie

și piciorul continuă să-mi bată tot mai repede.

ridic dintr-un umăr / un suspin se naște

Asta  e.

mă descalț.

Mă așez pe pat .

 

nunta a fost un shiduh aranjat de o mătușă îndepărtată

 

10. Amor neizbutit, revărsat – Diana-Ariana Zburlea (Slobozia, Ialomița)

 

Opriți-vă la groapa adîncă și albastră

Unde înoată sufletul tulbur de Femeie,

Căci are nevoie să-i fie privite aripile

Cînd își ia zborul mult așteptat.

 

Toți cei care ați săpat aici, odată,

Cu priviri umede sau slovele nectarului Amor,

Ce vă făceau vocile mai slabe,

Curgînd și sub urechile Zeilor…

Opriți-vă la groapa adîncă și albastră!

 

Coroane cu tumult de petale gri or să vă stea pe frunte,

Ce nu rănesc, foșnind în taină,

Rămîne-vor tăcute, dătătoare de fărîme-simțuri,

Ale ceasului acum mort și greu.

 

Opriți-vă desculți, cuminți și ascultați

Poemul tragic necîntat de nimeni,

Murmurul sihastru, încovoiat de doruri,

Cu pleoape galbene ca rătăcirea

Și gura strîmbă de la viciu.

 

V-ați oglindi în apa suptă de groapa

Adîncă și albastră; cunoaște numai susur,

Și tremură și strigă cînd vă schițați în valurile ei

Strig-acea femeie cu podoabă retezată și buzele-i rînjind:

Depărtați-vă de lacrimile centenare, ce-au cobit amarul

Și iubirile terestre, care pîndesc doar sufletele moi

Le știrbesc cu nerușinare, ca pielea de pe animale

Și-uite-așa rămîn să zboare în gropile adînci și albastre,

Cunoscînd putrezirea – pofta uriașului delir al unei minți carnale…

Cunoscînd alintul însingurării ce miroase a zori de noapte?

 

Dar mai uitați-vă în groapa adîncă și albastră,

Unde sorii nu se scaldă, și sub mantia de apă

Unde sarea gri plutește mănunchiuri,

Veghează armatele vegetației de viermi

Ce veșnic șoptesc amintiri ne-nsemnate…

Veți cutreiera și voi, neghine  în cerul de platină

Stînd la mila unei furtuni de praf de stele

Cîntărind iubirea din unduirile lor, jinduind

Lasînd lacrimile voastre să inunde pustiu tărîm

Menit, de-apururi, bătrînei gropi adînci și-albastre.

 

11. De dragoste – Emil Iulian Sude

 

E tristă doamna de serviciu

un rotofei

în halatul ei albastru. să nu o

recunosc

din viețile ei anterioare.

undeva în

America ar fi făcut puțină

dragoste cu o femeie.

nu îmi pot închipui cum este

să faci puțină dragoste carnală

(unii îi zic sex şi nici carnea nu mai

sună poetic)

cu o femeie.

când nu dai din destul

nu mai dai niciodată

 

are atâta încredere în mine

încât îmi propune

o întâmplare într-o

oarecare cameră întâmplătoare

al unui oarecare hotel

al unui oarecare Bucureşti întâmplător

cu oarecare tristeți

oportiniste pentru puțina dragoste

numai tristețea pierderii

devine o căutare

în van

poate un bărbat morgan

poate o femeie morgană

dureroasă căutare

cu acelaşi rezultat

 

ce poate fi mai trist

pentru doamna de serviciu

un rotofei albastru

să se întâlnească cu paznicul de noapte

pentru puțina dragoste carnală pe furate

de parcă paznicul de noapte

cunoaşte orgasmul feminin

pe care l-a pierdut

rotofeiul cu halatul ei albastru

şi crede că am

ascuns în pieptul meu de bărbat

o femeie virgină

 

ce poate fi mai trist decât o femeia

care caută o altă femeie în piept de bărbat

ce poate fi mai trist decât un bărbat

care caută un bărbat în piept de femeie

 

 

12. Scrisoare Iubirii – Daniel Grosu (Vaslui)

 

De când stau şi-mi număr norii din suflet, Iubire,

nici nu mai ştiu dacă te caut.

Număr nori şi caut ploi din care să te smulg şi să te sărut sub o streaşină.

Căci Tu, Iubire, eşti călăul meu favorit.

 

Şi atât de mult te iubesc, încât ţi-aş ascuţi,

chiar şi cu şmirghel, lama toporului cu care-mi vei lua gâtul.

 

Te iubesc, Iubire

deşi ştiu că şi tu ţi-ai pus în ierbar

câţiva trifoi cu patru foi

găsiţi în suflet la mine.

 

Sper că n-o să faci salată…

 

Aşa cum eşti tu,

cinică donatoare de suferinţă

blestem sublim scris pe toacă

rafală de ghimpi şi de furii

ce nu se sting odată cu zorii

te iubesc

deşi acum doar îmi număr norii.

 

13. copii fugiți de-acasă – Gela Enea (Craiova, Dolj)

 

aerul este o palmă de pământ sub maree/ asemenea unei retorte

prin care se strecoară  cât trebuie să înghițim

până la deplina confuzie cu nisipul

 

peste mânerul privirii noastre

un lup flămând  dă  ocol altui lup

mai flămând

din tâmpla zilei urletul sapă galerii

la capătul cărora nu are cine să ne aștepte

 

suntem copii fugiți de-acasă

dragostea mea

gândurile /  lilieci prinși  de pereții  memoriei

flutură  astăzi penaje gri

furia   vâslește în  apele liniștii

uite bolizii

scormonesc  prin  kilometri noștri de poezie

de viață

încă arde  gâtlejul  cuvântului

hai să ne pierdem urma

căci le-am permis altora să ne  locuiască

dragostea mea

câtă nevoie aveam eu de tine

câtă înfricoșată așteptare am tras pe roată

mureau  secundele-șoareci  în rumegușul  hârtiilor

ți se pare puțin

nu în vertebre stă mișcarea nu e în culcușul cărnii durerea

nici în paloarea mortului /  iadul

 

suntem copii fugiți de-acasă

rămâi  în pastișa acestei tinereți

o rană dinainte vindecată

 

mâine

va fi o toamnă plină de rod

ne vor agăța pe ramuri tigvele-felinare

 

vom  lumina  universul  vom  pietrui Calea Lactee

fără să cerem  nimic în schimb

 

14. ascensiune pe contrasens – Cătălin-Alexandru Vlăduț (Beiuș, Bihor)

 

neonul cocoţat pe catargul şantierului

mă radiografiază circumspect mamuţi

 

turbaţi îmi coboară scările rulante

& zugrăvesc rapace pereţii cu fildeş

 

ignorând orice preferinţă cromatică

pe beatul stropilor de sudoare glaciară

 

dansez harlem shake

– ca un apucat

 

15. Sâmburele iubirii – Claudia Bota (București)

 

În iarna vieții neîmblânzită dorul a revenit,

În ochii unui copil, miracolul s-a răspândit,

Prin lumina caldă, blândă și suavă a inimii

Se încălzește sâmburele neîntinat al iubirii.

 

În primăvara vieții cuvântul în gând te învață,

Simți mereu că seva se topește din tine și crești,

Treci prin gări și halte fără număr și călătorești,

În fapte găsești bucurii, pentru ziua numită speranță.

 

Tu, lumină clară, dulce, floare albă ce ai înflorit,

În vara vieții, Lumina din Lumină m-a calăuzit

Iar durerile înăbușite se șterg din ziua umbrită

Eu care te-am zărit, n-am lăsat dorul neizbăvit!

 

În toamna vieții ruginii vântul domol ți-a cântat,

Umbra din umbrele cenușii ale tăcerii m-au cercetat.

Prefă-te tu în apa cea vie fără de moarte a nemuririi,

Lumina devine prin tine o tainică simfonie a inimii.

 

Prin fapte bune în anotimpuri vii transmiți energii

În fiecare clipă sădești adevărul în sâmburele iubirii

Netezești căile tale prin sentimente unde te regăsești

Trăiri într-un lanț unde continuu sădești și reclădești

 

16. Piatră – Cristian Lucian Mladin (Arad)

Închis stă Adevărul:

Opac sentiment uitat în adâncuri,

Viaţă încremenită în aşteptare

Pulsând amintiri uitate.

 

Ascund în veşnice forme

Vise umane repetate de-a valma,

Şirag despletit al hățișului de ieri

Pe cărarea spre nicăieri a lumii.

 

Ascut diamantul de ieri

În forme ciudat de abstracte,

Intense trăiri dinspre noapte

Cărbune fragil din Neant.

 

17. Decăderea unei stele – Ioan Silviu Jurca (Oțelu Roșu, Caraș Severin)

 

Îţi mai aduci aminte când zburam, eram doar tu şi eu în linişte şi printre stele,

iar tu credeai că am să te las şi am să mă pierd şi eu căzând amarnic prin ele.

De multe ori când mai vroiam să stau, tu îmi spuneai pleacă, norii îți sunt acuma prieteni dragi.

Tu eşti o stea iar luna îţi va veghea întotdeauna calea, chiar dacă vei păşi pe alte drumuri vagi.

Mai ştii, era întuneric pe atunci şi nici măcar nu mai ştiam ce înseamnă să visezi.

Mi-ai zis că ai vrea să vezi tot universul,

dar nu ştiam că amicul meu destinul îmi pregătea încă de atunci doar stele verzi.

Eram închis în întuneric pentru veşnicie şi tu erai întotdeauna steaua mea.

Păcat că luna a început să-şi stingă încet lumina şi întunericul, depresii şi coşmaruri îmi şoptea.

Păşeam prin iarbă uşor cu tine, păcat că eu eram pe un nor.

Iar tu erai atât de bine și nu ştiai că în final,

doar soarele avea să-mi spună ce înseamnă să îţi fie dor.

Dar viaţa e atât de complicată şi uneori nici visul nu visează,

aveam să ştiu doar pentru o zi că norii dezbrăcaţi de tine,

nu înţelegeau că nu e nimeni care ne veghează.

 

18. Ia-ţi acum sărutarea – Alin Radu (Cluj-Napoca)

Ia-ţi acum sărutarea

şi te-ndeamnă-n calea mea,

Ia-ţi ce-i rău şi crud în tine,

ce n-a vrut altcineva,

Adă-mi mie tot ce lumii

nu i-ai fost de vreun folos,

Şi-oi lipi cu-un ciob amar,

Vasu-mi vechi şi păcătos.

 

Să putem din două rele

să ne facem o făptură,

Ochi de-ai mei şi sâni de-ai tăi

şi la mijloc dulce gură.

Să stârnim amanţii lumii

care ne-au rămas datori,

Să ni-i râdem, să ni-i plângem,

că-or iubi de două ori.

 

Și-om pleca împletiți prin lume,

șarpe orb, șarpe bătrân,

Care-și ține cu iubire,

șarpe tânăr lângă sân.

Și pe calea împătimirii

piele moartă-oi lepăda

Să-ți rămână pururi vie

și dorită pielea ta.

 

De-ar fi-n veci îmbrăţişarea

relelor din amândoi,

De-ai fi pururi însăilată,

ciob de carne-n carnea mea,

Eu renunţ la mine însumi,

mă numesc de-acuma: Noi.

Chiar de știu că porți otravă

și mă poți întuneca.

 

19. Draga mea mamă – Natalia Micalona (Arad)

Tu ești simbolul meu

ce trece prin ani,

albul ochilor ți s-a prins în păr,

cu timpul totul se înoadă

vestind o vreme de ninsori.

La capătul liniei

trenul ia o curbă,

și ne-ntoarcem

de unde am plecat călare,

alergând în gânduri,

mărețele fapte ce le-am săvârșit.

Ninge cu putere,

Dumnezeu a dat drumul dreptății,

sufletul zburdă,

e primăvară pe pământ,

se naște făclia noului început.

E limpede veselia

nopților ce au apus,

în aer curge poezia

și toată dragostea de sus!

 

20. Când secundele ruginesc – Liliana Negoi (Ulmi, Giurgiu)

 

Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

primei iubiri,

aşa cum rămâne ea încrustată în tine,

şi o găseşti uneori, din întâmplare,

mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,

mai pe sub o coastă.

 

21. Coasta ta – Lucia Bibarț (Arad)

 

Mă deștept

felinesc- femeiește

în îmbrățișarea ta

Carnal – sufletească,

Atât de  flămândă,

Încât mă asimilează

coastei tale,

până acum lipsă.

 

 22. Lacrimi dinspre Bucovina – Dimitrie-Sorin Pană (Titu, Dâmbovița)

(la moartea limbii române)

 

Ne bate iarăşi Bucovina-n poartă

Cum a făcut-o de un sfert de veac,

Să ne anunţe că-i e limba moartă

Iar cucii ce-o cântau, acuma tac.

 

Sub bocete ce nu mai pot s-alunge

Amarul strâns în jurul unei cruci,

Şi-ntreaga amintire care plânge

Cu păsările toamnei, la răscruci.

 

I-a fost sortit să crească în pustie,

Căci nimeni n-a dorit-o-ndeajuns,

Iar mama-ntr-un exces de nebunie

A părăsit-o, fără vreun răspuns.

 

La moarte, Hurmuzachi-a fost prezent

Cu un discurs ţinut pentru acei,

Ce s-au dezis de dânsa-n mod fluent,

Uitând că sunt creştini şi nu atei.

 

Părintele Bejan chemat în fugă,

Să lumine cuvântu-ntre săteni,

A recitit, celor prezenţi, o rugă

Culeasă de bătrâni, din Stăuceni.

 

S-a aplecat, apoi, spre răni deschise

Ce-au fost badijonate cu candoare,

În timp ce Z. Voronca amuţise

Iar Pumnul înviase din uitare.

 

Pe Onciu l-am găsit plângând în ploaie,

Pe limba unor oameni dispăruţi,

Din partea lui Emin a fost Aglae,

Şi Iancu Flondor, de la Cernăuţi.

 

De lângă trupu-aflat după pisanii

  1. Sbiera, din Horodnicul de Jos,

A îngânat poeţi din Lepturarii,

În dulce grai moldav, de humă ros.

 

Cu toţii-au încercat să reaprindă

O lume care-a fost cândva şi-a lor,

Ce mai trăieşte-n câte o colindă

Şi-n sufletul bolnavilor de dor –

 

Ce nu mai dovedesc ca să alunge

Amarul strâns în case de moşneni,

De unde Bucovina, astăzi, plânge

În limba răstignită de ruteni.

 

23. ”PELERINI”… – Constantin Gherasim (Montiguy le Tilleul, Belgia)

 

Aș vrea să știu cum se simt oare

Cei care sunt din țară-acum plecați.

Mai simt ei vântul, boarea

Ce mangâie acum, părinți și frați?

 

Plecat-au de prin văi și de pe dealuri,

Să ”fugă” de pe-aici -”au vrut”

Și nu contează că în urmă

Pe uși, ferestre … doar mușchiul a crescut.

 

Ei sunt departe și li-i ”bine”

Trăiesc ușor – așa se pare,

Se-obișnuiesc  și nu prea mai contează

Că țara li-i departe-n zare

 

Nu îi condamn, să mă ferească-naltul!

Vreau doar să înțeleg și-atât.

Eu știu că nimeni nu pleacă de la bine,

Au suferit, dar până unde Doamne, cât?

 

Și-au rebuit ca să renunțe la atâtea …

Copii, părinți, bunici și frați,

Plecând ”dincolo”, cu inimile-amare …

Câte ați trebuit în țară să lăsați

 

Și cu durere neștiută-n inimi,

Cu lacrimi nevăzute   și cu tristețe mare,

Munciți pe brânci doar pentru alții …

În ce vă transformați voi oare?

 

 

Ar vrea să se întoarcă orișicând

La vechea vatră românească,

Lăsându-și inima să zboare

Și -n suflet dragostea să crească.

 

Doamne, privește-i pe-acești oameni

Și-ndură-te, te rog, de ei …

Stârpește răul de prin țară

Și fă ca să miroase-a … flori de tei!

 

24. Chemarea ielelor – Marius Adrian Răduță (Ploiești)

 

Lumea de dincolo

încă scapără scântei,

Stinge luna de pe cer

şi o îmbracă în mătase.

Acum se scurg lumini sfruntate,

alunecând pe porţelan,

Caută ochii prin multime,

când ochii lui ţintesc doar spre tavan.

Ascultă ticăitul din pereţi

ce par paşi apasăţi de fulger,

Uită de ceas şi nu-ntrevede

un moment fix, trecut de miezul nopţii,

primordial orei unu,

Când s-a deschis portalul,

reflexia din oglindă a înviat,

s-a speriat plecând la promenadă,

căutându-şi sufletul

pribeag –

nu există fum

alergat de turme de câini,

doar câini alergaţi de turme efemere,

care ridică steagul alb,

atunci când trag praf pe nas

din spatele barelor de carceră.

Cântă moartea-n timpane,

adrenalină-n valuri înecând catargul,

avea trăiri din spaime,

brăzdaţi obraji, lacrimi de geamuri.

 

25. …Şi atât…! – Mihaela Mircea (Târgoviște)

Ne  desfrunzim atât de mult încât

Rămânem  nişte biete amintiri

Cu zâmbete livide şi stele în priviri

Plutind prin gânduri aidoma…şi atât…

 

Printre cuvinte mergem, nu ştim cât

Vom fi drumeţii acestei omeniri

Ne-ncununaţi cu lauri şi nici cu trandafiri

Cu inima bătând paradoxal… în gât…

 

Ne desfrunzim atât de mult încât

Printre cuvinte mergem, nu ştim cât

Cu inima bătând paradoxal… în gât…

Plutind prin gânduri aidoma…şi atât… !

 

26. Scrisoare către mama – Ioan Corin Culcea (Ploiești)

 

O văd arcuită pe jumătate

peste ceaunul fumuriu,

într-o veşnicie amară,

mestecând cu ardoare

mămăliga sfântă de fiecare zi…

un ritual în care se rupe soarele de amiază

şi îi cade pe umerii frânți…

Ea tace mereu,

nu se vaită niciodată îndeajuns,

încât să i se facă milă cuiva…

Ne strigă, ne cheamă pe toți,

ne mai încurcă pe nume

şi îşi continuă ritualul împietrit

în obişnuința singurătății de sine,

crestează cu ața, adânc,

soarele galben ce abureşte pe masa rotundă,

din lemn de stejar…

semnul crucii

sângerând în aerul nostru nerăbdător…

 

27. #eu nu exist cu adevărat – Ionuț Calotă (București)

 

iar am dormit treaz

am rămas aşa ca o lentilă

de aparat foto neacoperită

prizonier într-o imagine

ştearsă de pe hard-disk

uneori mi se face dor de mine

şi pentru că nu mai pot

să merg cu picioarele mele

încep să merg

înăuntrul meu

gândul meu se pierde

ca o fisură

prin aerul rece

al dimineţii

camera în care scriu

se deformează

alunec în altă viaţă

cu un lift interzis

părinţii mei încă

nu se născuseră

ei doar credeau

că o să aibă un copil

pe care o să-l cheme

Zalmolxe

eu mă uitam la un film

şi actorul

a început să vorbească

cu vocea mea

nu uita că visezi

mi-a spus

dintre toate rămâne

doar un pic de infinit

mă topesc firesc

de la o vreme am doar

umbră

 

28. Peregrinarea unui suflet dorit pe pământ – Ingrid-Iulia Niculait (București)

 

Disperarea ȋmpăienjenită ȋn ochii tăi

Mă roagă să-mi ȋncetinesc ale inimii bătăi.

Am promis să te liniștesc grăindu-ți că veșnicia nu acum va veni

Chiar și pe mine reușind a mă minți.

Dintr-o calamitate ȋncercam să scot speranță,

Doar că ȋnspre-naltul dulcelui argint,

Sufletul tău tot găsi o fereastră.

 

Flori fierbinți din asfaltul cosmic mă trezesc, ȋnvăluindu-mă,

Dar nu sunt lacrimile tale

Ce al inimii glas au liniștit, atingȃndu-mă,

Ci eu plȃng stele căzătoare,

O ultimă dată să te mai pot privi

Pentru a-mi vindeca inima de durerea apăsătoare.

 

Degetele tale firave

Veșminte devenite pentru ale mele

Gȃnduri lamentabile.

 

Îmi pot reaminti

Fiecare atingere ce cȃndva mă mȃngȃia

Acum unicul loc ȋn care limpede mai poți zȃmbi

Lȃngă stele fiind, un ȋnger ȋmi șopti,

E singurul gȃnd cu care mă pot consola.

 

Ȋn fiecare seară adȃncă

Ȋți pot admira chipul cioplit ȋn luna cea de stȃncă.

Sufletul din bucăți de lumină ți-l recompun

Hazardul vieții tale schimbȃndu-l

După ce ȋntr-un ocean de cuvinte-l transpun.

 

Singura persoană care ȋn vis mai credea

Pentru că pe tine prea mult te iubea,

Acum stă cu ochii ațintiți spre cer

Așteptȃnd să-i spui al infinitului mister.

 

Ne revedem in eternitate…

 

 

 29. Insolvență prin neplata chiriei – Dorina Pop (Timișoara)

 

Locuiesc, cu chirie, în casa unui vierme.

Dorm pe un pat de mucegai

și-mi hrănesc trupul

la masa iluziilor cărnoase.

 

Hamac! Icre? Desfrâu…

Cuvinte, împrumutate din alt veac,

în care amfitrionul trupului meu

se încurcă în balele instabile ale legănării,

refuzând caviarul cu gust de plăcintă cu dovleac.

Desfrâul, cu-o sticlă de vin roșu în mână,

caută pe fundul oceanului icrele nenăscute încă.

La mal, valurile construiesc, din scoici crăpate și mucuri de țigară,

un punct

care încearcă să definească existența-mi efemeră.

 

Vise

ucise,

nescrise,

plutesc în sufragerie.

 

Viermele negociază plata chiriei ținându-mi pistolul la tâmplă…

Să fug în praful acumulat de amintiri?

Nu, afirmă nervos prezentul tulburat de tupeul proprietarului.

Gloanțele nu s-au inventat!

Prin venele pistolului curge doar apă cu rugină.

Molozul îmi cicatrizează fațada

și eu,

eu devin, în neputința mea, un… vierme?!

 

Refuz să iau chiriași,

calculez

cursul valutar care-mi dă dureri de cap,

însă,

în taină,

îmi clădesc o evadare.

 

Șoapta îmi sugerează să mă transform în muscă.

Omul de ieri,

viermele de azi

cu ce

va plăti taxa pentru

staționarea pe gunoaiele viitorului?

 

Negocierile sunt în toi,

în timp ce

viermii și muștele

mărșăluiesc pe stradă manipulând copacii.

Doar omul, puțin confuz, s-a ascuns în umbra unui bulgăre de pământ.

 

30. Cântic – Roxana Elena Sandu (Slobozia, Ialomița)

 

Foaie  verde

Primăvară

A-nceput uşor să doară

Înfrunzirea

Codrului

Înflorirea

Spicului

Miresmarea  nopţilor

Naşterea culorilor

Într-un ochi de dimineaţă

Însorirea soarelui

Creşterea  petalelor

Stropirea cu bob de rouă

Auzirea cântului

Zumzăirea şoaptelor

Trezirea şopârlelor

Foşnetul  izvorului

Tresărirea dorului.

 

31. Alba Iulia e Capitala ei – Ion Bedeleanu (Deva, Hunedoara)

 

Nu sunt luptător la baionete

În prima linie de front,

Înfrunt urgia cu pamflete

Şi deschid luptei orizont.

 

Nu mă- ngenunche nici un val,

Din drepturi le noastre nu abdic

Şi fac, pe vale ori pe deal

Din orişice pamflet: tulnic !

 

Nu îngenunchem impostorii

Cu semnul Crucii, ori cu rugi,

Să ne răspundă trădătorii:

Suntem ,,parteneri’’ ori ,,slugi’’?

 

Noi, cei ce suntem nesupuşi,

La care dă speranţa- n spic

Şi la tăcere nereduşi

Facem din cuvânt tulnic.

 

Pândesc vulturi la hotare

De- aceea trebuie să suni

Din corn sau din tulnic chemare:

Urmaţi în spirit pe Tribuni !

 

Nu vor o Românie centenaară,

Dar se vor lovi de- un ştei

1 Decembrie 1918 e o Ţară

Şi Alba Iulia e Capitala ei.

 

32. Vino! – Aurelia Tudora (Dublin, Irlanda)

Familiei, cu drag.

 

Soare în furtună,

Noi doi împreună,

Apă, duh şi foc,

Noi trei la un loc,

Lumină, iad, fulger,

Noi trei şi un înger,

Stele, flori şi cântec,

Noi trei şi un pântec…

 

Vino, iubite, unde durerea

Nu poate-n veci s-ajungă,

La marginea dintre lumină şi umbră

Unde iubirea-i fără de saţ,

Nu geantă de luat sub braţ,

Unde dorul e-n suflet fior,

Nu recuzită de dormitor

Iar minunea discret se-mplineşte

Nu în virtual se dezgoleşte

 

Vino, iubite, la sărbatoare,

Unde iubirea se-nchide în floare

Şi-mboboceşte în chip strălucit…

 

Vino, iubite… Bine ai venit !

 

33. Țipăt mut – Steluța-Roxana Codin (București)

 

Îmbrățișează luna și-l vede…

Cu precădere

Se aruncă în coaste, lovește

Sugrumă întregul labirint al existenței sale,

Îl găsește

Și sufletul e mai pustiu decât Sahara,

Dar viu,

Pretinde că alunecă ușor,

Din ghearele ce-i strâng eul până-n ultimul por

Și geme,

Absoarbe viața ce o are în palme

Dar vede, necunoscutul se cerne

Vrea să-i facă scrum voalul ce-i lega inima

Să-și pună în bagaj clipele din calea sa

Se prinde de stele, de cele ce erau ele

Și visele nu-i mai sunt pe umărul stâng

Nu mai trăiește dăruind doar un țipăt mut

 

 

34. Acea durere – Vlad Talpaș (Vaideeni, Vâlcea)

 

1.Durerea este plăcerea cerească în care,

Pământul renaște tărâmul vindecător

Al cunoașterii acelei limite sufletești.

Dar viata ne-nfruntă în fata,

Minciunii propriei noastre frici?

 

2.Destinul ne ajută să trecem,

În lumea acelor suferinte

În care necunoscutul rationalizează

Trăirea alor noastre dorinte.

 

3.-Doamne, reușesc să fiu eu

Sau devin sclavul trecutului meu?

-Nu,Fiule! Te cureti într-un cristal al prezentului”

O strălucire  a sperantei sclipește a ta Putere!

De a fi întruparea mea divină!

 

4.-Tată, nu știu a-mi dezlea

Necunoscuta existentei mele.

Suferinta învie pedeapsa sau oferă o bucurie.

Dolor sau eros?

-Fii părtinitor existentei tale și vei fi erosul meu.

Transformă frica în fericirea de a te teme de neștiintă.

 

5.-Jertfa ta, Tată, îmi inspiră căldură

pământească evaporată în darurile

Simtite prin Rua pe care o rostesc ca

Un cuvânt a comunicării mele cu ,,Existenta”.

-Fiule, Eu îti ofer  Harul meu pe Pământ,

Căruia să-i culegi roadele prin faptele tale bune,

Botezul Domnului să-ti fie o permanentă spiritualitate,

Iar Răstignirea înglobează în noi Lumina nestinsă a Iubirii.

 

6.-Iată, Fiule, de ce nu-ntelegi durerea?

Nu te gândești că eu veghez mereu,

Acum, cred că spunându-ti Cuvintele mele,

Mă voi coborî asupra ta cu Puterea și Blândetea mea,

-Tu , fiule, vreau să mă privești din fereastra sufletului tău,

Ca pe o sursă neizvorâtă de miruire.

 

 

35. sunt/suntem – Carmen-Maria Mecu (București)

 

sunt pasta albastră

pixul

degetele care îl țin

coala albă tipărită pe partea

cealaltă artera nervii palma încheietura

flexibilă respirația

descărcările bubuitoare din sinapse

pereții cu care mă întrepătrund miezul fierbinte al pământului

fragmentele de supernove octombrie

stringuri tremurânde

ouă de prepelițe în cuptorul soarelui

sfârâind

 

ție nu-ți cunosc rostul formele

multiversul

făptură din carnea dodecafonică a minții mele

știu că greșesc dar

cu tot ce simt cred sau pot înlănțui

aici și acum

te iubesc

 

36. Perle-n valuri – Geanina Iovănescu Jecalo (Lipova, Arad)

 

Perle de mărgăritare

scufundate-n

blânde valuri,

amorțesc sub puritatea

iubirii de adevăr.

 

Iubind în taină

stelele cerești

aduse de valurile

vântului violet,

scufundate-n

jocuri

de clipe cerești –

în valsuri de mărgăritare.

 

37. A te răsfrânge – Alexandru Sfârlea (Oradea, Bihor)
(… ,,Am venit să mă răsfrâng, mi-a spus,
în cuvintele care-ţi sfârâie – n minte 
precum pielea şi carnea şi sângele 
acelor tineri din infernul creat 
de semenii lor ucigaşi !
Am venit să mă răsfrâng 
în ochii lor carbonizaţi despre care 
tu ar trebui să scrii,
pentru că poeţii sunt placa de rezonanţă
a suferinţelor şi atrocităţilor 
dinspre care tăcerea se volatilizează ,
am venit să mă răsfrâng 
în albul virulent al rochiilor de mireasă
pe care le ţin pe braţe mamele 
în faţa Institutului de Medicină Legală,
ca să-şi îmbrace fetele care-au ars pe rug
apoi să le pună-n sicrie şi să le ducă acasă !
Am venit să mă răsfrâng 
în ochii de tuci ai celor care jefuiau victimele
care zăceau în propriul scrum,
să mă răsfrâng în ochii rătăciţi ai acelei păsări
care ştie ea cum e cu renaşterea din propria cenuşă,
am venit să mă răsfrâng, să mă răsfrâng, să mă răsfrâng !” …)

38. Expoziția – Octavian Dănilă (Constanța)

în expoziția în care am intrat, puteam vedea, sub un copăcel micuț,

un aztec Quetzalcoatl, bătrân de mii de ani,

fumând dintr-o pipă lungă, un tutun cu miros necunoscut, aromat,

avea pielea întinsă perfect,

privea înspre platoul piramidelor aztece,

din timpul lui,

lămpi ale lui aladin, cai albaștri, în alergare, cu coamele plutind în urma lor,

ca niște comete subțiri, grațioase,

așezați lângă măsuțe mici din sidef alb pe care se găseau monede feniciene

furate din temple îngropate în nisip,

sau elefanți de diferite mărimi, sculptați cu migală, cu harnașamentul de luptă pe ei,

aduși tocmai din pakistan, sau din sri lanka, sau chiar din india,

purtând, pe grumazul lor, luptători micuți, cu arcurile cumpănite,

gata să își lanseze săgețile,

cobre ascunse în coșuri înalte de nuiele,

care își scoteau capetele și te priveau în ochi

păsări cu penaj zgomotos și ciripit încântător descoperite în kampuchea,

în adâncul pădurilor nesfârșite

homunculi în borcane din sticlă verde,

ca în craii de curtea veche, a lui mateiu caragiale,

sau libelule vii, cufundate în vinars portocaliu,

abia mișcându-și aripile străvezii,

într-un fel de comă alcoolică, profundă și nesfârșită

pajiști cu iepuri albi și gâze argintii, desu-uri pentru fetițe,

din mătase, sau din dantelă albastră, verde, roșie portocalie

rochițe plutind prin aerul înalt al cupolei,

purtate de păsări cu umerii albi și penaj polifonic,

sau canarii galbeni, prinși în cuburi de gheață albastră,

aduși dintr-o cascadă neidentificată,

platouri pline de cuburi de ciocolată, arămie sau neagră,

cu bucățele de fistic verde,

sau marțipane, amestecate cu bezele albe, spumoase,

crengi înflorite, fără copacii lor, plutind singure prin aer,

scuturându-și florile petale, staminele și pistilurile verzi,

sau vase ovale pline cu merișor uscat, roșu, ca rubinul topit.

și expoziția, care mergea în pas de defilare, pe suprafața lacului,

pe asfaltul lacului,

pierzându-se, în cele din urmă, prin spațiul dintre două blocuri turn,

spre un alt oraș,

un oraș cu o singură stradă,

cu o singură casă,

cu o singură fereastră, o fereastră micuță, albastră, cu lemnul coșcovit de-atâta așteptare, cu perdele curate, abia spălate, călcate, încă se simțea mirosul de fier încins, și de cărbuni aprinși

iar în casă, o masă cu un singur scaun, cu un singur om, înăuntru, devorându-se cu mâinile,

: este o expoziție universală, zicea omul, în timp ce își devora mâinile,

formată din toate expozițiile la care am fost de-a lungul timpului,

sau la bâlciurile anuale, sau de pe lăicerele întinse de-a lungul șoselelor

pe lângă care treceam, sau în curțile oamenilor, în hulubării, sau în stupinele prin care am intrat, viile în care mergeam la cules

unde întâlneam ponei micuți sau lame din peru, iar undeva, jos, și girafe arzând, ca în picturile lui dali,

la cules de struguri când mergeam

sau caruselul din jericho și trupele de saltimbanci, circurile care veneau în oraș, când nu aveam bani ca să intru la spectacol.,

și mă strecuram pe sub pânza groasă a cortului, mă târam pe sub peluzele înalte, printre barele de oțel, ca să văd spectacolul cu zebre, sau piticii dansând și făcând gaguri,

îți dau în dar memoria mea, dacă ai nevoie de ea, spunea omul

expoziția mea din interior, ți-o dau împrumut

doar întinde mâna

ia-o!

 

 

39. Îmi întinzi mâna – Adrian Nicula (Nurnberg, Germania)

 

Îmi întinzi mâna şi mă chemi la tine,

Azi, în acest moment, noi ne iubim, dar

Mâine mă alungi, nu mă mai vrei,

Ţi-e teamă de concurenţă, de alte

Femei, ţi-e teamă fiindcă oricum eu

Te voi înşela, fiindcă aşa sunt toţi

Şi aşa e viaţa, dar mâine vezi, că

 

Eu nu am plecat, sunt tot aici şi nu

Te-am înşelat, atunci mă vrei iar şi iar

Mă chemi şi iar ne iubim, de parcă-ar fi

Ieri, dar mâine, mâine iar mă alungi şi

Iar mâine e azi şi azi iarăşi ieri şi

Continuăm tot aşa, mă alungi şi mă

Chemi, mă chemi şi mă alungi, un martiriu

Pentru amândoi, din care nu avem

Puterea să ne dezlegăm, chiar dacă

Nu ne mai iubim şi nu ne mai vrem, nu

 

Ne putem vedea unul fără celălalt,

Până la autodistrugere ne chinuim,

Începem, reciproc să ne învinuim de tot,

Ce nu ne mai convine şi în sfârşit ne despăţim,

Cu speranţa că celălalt îl va căuta din nou

Pe cel care a cedat mai întâi, aşteptăm

Un ultim strigăt, o ultimă chemare, ce

 

Întârzie să vină, ştim, acesta

E sfârşitul, între noi e tăcere,

Mă simt de parcă nici nu am existat,

Şi totuşi speranţa e ultima ce moare,

Nu mai ştiu nimic de tine, şi totuşi

Tu eşti acolo unde ne-am despărţit,

De schimbat, nu s-a schimbat nimic, doar că

Nu mai vorbim, am putea trece unul

Pe lângă altul, nu ne-am mai cunoaşte,

Trăsăturile feţei au împietrit,

 

Suntem iar aceia de dinainte,

Oare dacă ne-am întâlni iar, ce s-ar

Întâmpla, toate acele atingeri,

Toată acea dragoste, să nu fi fost

Decât emoţii fără de conţinut,

Ne-am minţit tot timpul, oare ce am vrut

Unul de la altul decât iubire?

 

 

40. bilanț de sfârșit de înǎlțare – Gabriel Gherbăluță (Galați)

 

motto;
“unu-i vis ce păcăleşte,
doi e şarpe ,ce şerpeşte,
trei e mintea ce doreşte…”
(filozof anonim din secolul viitor )

când număr visele pierdute
și încerc să le inventariez,
pe lungi coloane domesticite,
chipul tău,
de undeva din dedupă coltul okilor,
scoate limba la mine
imi dă tifle dupa tifle…
latura diavolească
a coastei tale,
completează tăcerile
urlate noapte de noapte
de îndoielile mele…
din spatele oglinzii,
un alt eu,
schimonosit,
ca în romanul lui Oscar Wilde,
monitorizează deziluziile/
iluzii…
un alt eu,
aşa cred,
de fapt acelaşi
clonat,
duplicat,
multiplicat,
psihanalizează ceva
ce eu nu pot face…
se-ntamplă acelaşi lucru
ca pe o stradă din Amsterdam,
cu fetele din vitrina de după sticla rece
care se încălzesc din flacara dorintei
masculilor in rut voyeuristic…
eu ard…
eu psihanalizez…
un fel de “eu centrez, eu dau cu capul”
in varianta valahică

când îmi număr visele pierdute,
văd şarpele ce îti aruncă mărul
departe,
tot mai departe,
în pustie…

 

41. Seara în gând – Valentina-Elena Strat (Bătinești, Vrancea)

Când se-nalţă-n mine seara,
Scăpând de cotidian,
Simt linişte in cămara
Inimii de-acum un an.

De când nu ştia ce-i greul,
Când bătea în ritm domol,
Acum lunecă cu dorul,
Mă seacă,nu-mi dă ocol.

Îmi deschide Luna mintea
Şi Luceafărul cuminte,
Străluceşte în privirea
Ce nicicând nu cred că minte.

Când atenţia mi-e luată
De-o stea ce cade la vale,
Nu aş vrea să ştiu vreodată
Că-i steaua inimii tale.

Suflet dintr-o lume mare
Separat de timp şi drum,
Ce din gânduri nu îmi piere
Nici de îl prefac în scrum.

Ce aproape-i depărtarea
Când eşti viu în al meu gând.
Ce departe e chemarea
Când sufletul e înfrânt.

 

42. Dimineți pe munte – Mădălina Andreea Miron (Comănești, Bacău)

 

Dantelă aburindă pe un grumaz de munte,

Stă ceața răsucită în aspre dimineți …

Când sufletul râzând, ar vrea să-i cânte

Din doinele târzii ale acestei vieți.

 

Și când, de pe crenelul cotei două mii,

Se scurge soarele, șuvoaie-n răsărit,

Se naște versu-n corzile luminii

Ducându-și nota până-n asfințit…

 

Ai stat, drumețe, să asculți vreodată,

În drumul tău pe coastele de munte,

Sonetul dintr-o dimineață fermecată,

Când ceața dintre piscuri pare-o punte?

 

Oare-ai îmbrățișat un gând  la umbra zilei,

Oare-ai gustat și tu din razele de miere?

Ori  ți-ai pierdut ființa-n vasul reveriei,

Privind cum munții nasc iar înviere?

 

E ceea ce numește timpul, o minune:

O nouă dimineață încoronând un munte!

Ascultă-ți inima și ea-ți va spune

Că diminețile pe munte ascund multe…

 

 

43. Haiku – Florin Golban (București)

 

ploaie de vară

în grădina mamei –

plivind cerul

 

 

 44. măști – Carmen Secere (București)

 

amintirile simple căzute din palmă

și rezonanța râsului forțat

produc reacții neașteptate

ieșiri nervoase

un fel de uimire mută la căderea măștilor

 

ne sperie momentul când suntem noi înșine

și căutăm disperați o fantă să ne ascundem

în scoarța pământului

 

linia subțire dintre obsesiile mari și mici

taie pe jumătate prozacul

pentru un somn mai ușor

 

imaginația nu creează o lume perfectă

paralela 45 nu împarte pământul

în părți egale

 

poate doar o nebunie poetică

ar putea să împingă realitatea imediată

într-o metaforă

 

până atunci sub zidurile ființei

săpăm tuneluri cu lingurița

sperând să găsim o fărâmă de bucurie

întreagă

 

45. Despre drumuri… – Liuba Liubastra Botezatu (Chișinău, Moldova)

 

Drumul pe care-l deschizi nu poate duce nicăieri

decât în văile plângerii,

iluminat arareori de fleșuri

cu mici bucurii

și senzații iluzorii de cald

singurătăților autumnale cu care ne-am

înfrățit de câteva anotimpuri și jumătate.

Poate cunoști mai bine gustul nuntirilor eșuate,

ea, însă, îți mai păzește focul din vatră,

sperând să ieși biruitor din coșmar.

Și apoi…

sunt ani-lumină între generațiile de furnici

și nu s-a găsit nimeni să-i poată învinge…

Mă iartă, om,

voi închide cartea, încercând să nu mai tresar

la orice ropot de cuvinte…

Privește,

sunt urme de pași pe asfalt și merg în direcții

opuse.

 

46. Apus pierdut – Silvia Bodea Sălăjan (Oradea, Bihor)

 

în seara aceasta n-am să vorbesc

voi lăsa cuvintele în oglinzile somnului

şi poate voi încerca să mă tocmesc

printr- un  gest

cu faţa umană a lui ianus

şi-apoi să-nvăţ

să supravieţuiesc

 

judecata mea mimează tăcerea

dar în ea urlă nevrotic toate cuvintele

iar de după cortina lacrimii

câţiva actori

aşază o simfonie bolnavă

pe şase coarde rupte

încurcându-şi replicile

 

am adormit ca o carte necitită

şi visul meu străin

părea sentinţa unor răni

în care se regăseau pescăruşii

 

 

47. Alt timp – Magdalena Hărăbor (Brașov)

 

Ai crestat ceasul

ora -perlă

al şiragului farmec

mutându-ţi soarele în ceaşca mea de cafea

dezintegrată armonie

ca şi cum

imagini pălesc pe un ecran

minutele condensate în ură

fără, fără apus

doar un acum

în care răsăritul curge

din mâini alb ca un firav fir de nisip

într-un acord chopinian

să ne cerşim iubirii şi

timpului nescurs în zadar

 

Pe pajişti arse de război

Doar noi, doar noi

Ne recondiţionăm

Visele , urmele

Amintirile.

 

48. Deasupra furcilor caudine – Carmen Ifrim Săsărman (Ștei, Bihor)

 

Tu, muşcătură aspră,

tu, timp

care îţi porţi moartea

drept cravată,

ai vrea să-mi smulgi

Cuvântul

să mi-l înjunghii

drept în inimă,

ai vrea să-mi port

Privirea

-un şarpe târându-se pe pietre-

şi-mi ceri nemărginirea

să o arunci la câini!

Dar uiţi un singur lucru:

Eu sunt femeia

cu zece nopţi în suflet

şi-o zi…

şi îmi revărs

pe umeri de himeră

parfumul răzvrătirii

şi dragul de-a Iubi.

 

 

49. Clipa – Marian Burghiu (Michigan, SUA)

 

Ce urăt îmi părea zămbetul tău
Şi nici nervi nu aveai sa-ţi înclestezi rabdarea
Te priveam străpuns de panglici ude
Înconjurat de suprafeţe ninse
Un groaznic orb îmi strecura sub pleoape
greutatea urii
Tăceam cu palmele ascunse sub măruntaie-mi
Ce căutau acolo nu stiam,
odihna poate, sau poate rădăcini
Eu, nu tu
Eu
Nu plescăiam din limbă
Ci din maţe,Stăteam întins şi despicat în doua
Ca două părţi vârâte sub o glugă
Doar mijlocul părea acoperit
Adică doar despicătura
Iar trupul meu dublat
Îşi alunga a maţelor eczeme
Muream încet de două ori
Odata pentru partea stângă
Cu inima strivită de-un nătâng
Odată pentru hoitul drept
Cu sângerarea aspră si profundă
Cu linistea dublată de răbdare-mi
Apoi spre asfinţit ma-u tot cusut
Ba înodând în mine maţe răvăşite
Ba tot cioplind cu lama din coastele-mi tocite
Ba strecurând în gâtu-mi panglici rătăcite.
Cu toate astea
Mort nu eram si parca viu păream
Păreau că izvoresc din mine aburi
Şi suprafeţe ninse
Şi lungi căderi de scrum
Mort nu eram
Viu nu eram
Doar poate surd, doar poate mut
Doar poate neatins de dor
Îngust la minte si
îmbâcsit de fum
Şi tăbăcit de larve şi omizi
-Mai taci, mi-am spus,
Caci găndurile tale mor
Şi am tăcut în două părţi
Tot căutând odihna-mi răvăşită…

 

 

50. La 10 ani voiam sa fiu mai mare, Doamne, – Ana Drăgoianu (Țânțăreni, Gorj)

 

cu mult mai mare

poate cu 10 ani

sau cu 20 de ani

îţi ceream să mă înveţi să cresc

cât ai bate din palme

uite aşa

să pun vis peste vis

şi să rodească

 

la 20 de ani voiam să mai păstrez din copilărie

să dorm mai mult

să nu mă înec în plâns din pricina iubirilor nereuşite

să fiu cu 5 sau cu 10 ani mai mică

deja îmi era teamă de ziduri

voiam să rămân

cu pumnul meu de ţărână

nelucrat

pus de o parte

 

la 30 de ani voiam să opresc timpul

cu inima îmblânzită

ca un arc de cerc

şi obrajii mângâiaţi de începutul firesc

al poeziei

 

la 40 de ani voiam să nu intru în panică

să văd totul atât de clar

nu mai pot avea 10 ani

nici 20

nici 30

şi aşa voi spune şi despre 40

au devenit nişte cifre

pe un segment

aparent neliniştit

numit…Viaţa Mea

 

 

51. Alfa – Raluca Faraon (București)

 

Aș putea să scriu despre lupi:

o vânătoare a neîmblânzirilor literare.

 

Tu stai la pândă cu ochii în palmă,

însă orbirea e doar un exercițiu stilistic

pe masa negocierilor culturale.

 

Eu îmi pregătesc pasul de fugă

acum când urletul lor sublim se apropie,

iar luna plină ridică sprâncenele a mirare

(cruzimea nu mai e ce-a fost,

între cer și pământ – o frontieră grosolană!).

 

Aș putea să scriu. Dar nu o fac.

Tu taci orb și blazat.

Eu mă învârt în strânsoarea cuvintelor

cu sânge la gură.

Amândoi ne mușcăm gratuit de glezne.

 

Ce ne mai plac lupii și privirea lor amară!

 

 

52. Cum zâmbește statuia… – Daniela Oatu (Vaslui)

 

Nu știi

bisturiul toamnei

câte aripi ne-a mai însângerat

nici seva ploii

câte oase în zbor ne inundă

 

ai înghițit norii

și-ai rămas într-un strop de pană

să n-atingi pământul

să curgi în văzduhul altei povești

pietrificat

încolăcit de-o balaură cu șapte brațe

 

ai rămas într-un strop de pană

să n-atingi pământul

 

nu vei ști

cum zâmbește

statuia Veronicăi Micle

de câte ori îmi întinde

lacrima la uscat

 

 

53. Cântec despre nemurire și năsălie – Mihail Soare (Topoloveni, Argeș)

 

Din moaștele-nvelite-n hârtii de ziare vechi

Răsar când dorm toți popii de-a valma-n osuare

Sfinți temători că lumea-i va trage de urechi

Cerându-le-n sanscrită parola de intrare

 

Ori în vreo altă limbă pe care n-o cunosc

Vrând să pătrundă-n haită în raiul care crește

Neîncetat și tandru amirosind a mosc

Precum o amăgire cu trup zglobiu de pește

 

Să-l suprapopuleze ca pe-un oraș nebun,

Vreun port la mări secate de stridii împuțite,

Plin ochi de lupanare cu ziduri din săpun

Și de taverne-n care se vând afanisite

 

Destine cât clipirea unui orbeț ascuns

Sub umbra omenirii greoaie, lătăreață

Gemând de morți știute din timpul nepătruns

Uitate-n filozofii privind prin strungăreață

 

Înspre mironosițe cu foame de iisuși

Livrați cu-ntâziere din altă galaxie

De popotari bezmetici mai duși decât cei duși

S-aducă nemurirea, morman, pe năsălie.

 

 

54. aș merge mai departe – Alexandra Istrate (Suceava)

 

nu ezit să-mi doresc evadarea

în lumea transpusă de cărți

în cea ascunsă

 

acolo se află o magie inexplicabilă

printre rânduri o cutezanță

genul de loc în care m-aș pierde

și m-aș regăsi

 

în această lume – n-o pot numi așa

sunt o umbră misterioasă

o umbră și atât fără personalitate fără

 

spațiu de joacă fără dus & întors

 

 

55. contrafacere – Teodora Vlădianu (Suceava)

 

balada disonantă intră

pe o ureche și pătrunde în tot

corpul – ce fiori – zgârie pereții cu unghii

roase de şobolanii timpului sticla semitransparentă curge ca Bigăr – o lași câteva secunde să se ducă

izul neplăcut de disperare

 

îți îngropi genunchii în piept

numeri descrescător eu/noi/tu

părul şaten curăță varul acid amorf

dintre crăpăturile gresiei roz

absoarbe ca un Colibri numai ce-i place

doar pepsina din acid ca la

A P A R T H E I D din 91 nu totul e bun

 

poza cu noi a devenit poza cu tine și fantasma unei aventuri sadice

fără frică îți apuci pielea cu dinții

o rupi în amintirea mea

Acvila (știe Amon Ra) privește cu poftă

cum am învins & am primit

încă o   f r

â

n   t

U r Ă

de suflet alibi al preasăracei mele

iubiri

 

 

 

56. căutare avansată poezia poezia – Antonia Andra Mihăilescu (Suceava) – Locul III

 

vine un moment în care frica

face ordine aliniază pune pe categorii

creează firul cu care ariadna îl conduce pe tezeu

 

parcurgi drumul de la bloc la liceu înțelegi

multe asemenea sinapselor gândurile își fac legăturile

se unesc se leagă unele de altele

armonizează ca rimele

 

se amestecă din nou se împrăștie ca fetițele

florăresei din colț

 

se împrăștie zăpada soarele face joculețe pe geamuri

luminițe pe iriși

la 17 ani știi totul. orașul nu e în toată

firea n-are mintea la el nu-i merg rotițele

rondul de flori clocește pui de zombi

 

cauți

 

în ritmurile muzicii cauți altă melodie

peste oraș david gilmour wish you were here

o pasăre înghețată

 

cade din cer

cine evită acum dureroasa lovitură a realității cine mai caută

poezia poezia

 

 

 

57. cleaner is active – Teodora Lungoci

 

cine vrea să fiu otrăvit mărul

să fie bun

 

dorinţa de a deveni simetrică. îngrop

niște imagini

într-un cimitir de realităţi

e prea târziu să-mi pară rău

că am profitat

de plăceri interzise

 

vreau să găsesc repede înecatul în mare

pe care niciun salvamar n-ar încerca

să-l resusciteze

 

cum să juri pe toţi dumnezeii

că trecerea n-o să doară/ când tu

 

 

58. în scaunul șters din autobuz – Maria-Alexandra Zaharia (Suceava)

Îmi tortura urechea
un sunet care vibra prin căști
pielea se făcea și ea
cumva mov
cădeam din nou într-un gând
cu două mâini uscate
de soare
și cu o buză mai strâmbă decât alta
îmi tremura și splina
parcă și ea se temea că ne întâlnim
când la colț de drum
îmi amețește ochiul imaginea
unui tip
și unghiile îmi plângeau
cu pielițele dezlipite de os
m-am întins în scaunul șters din autobuz
cred c-am visat.

 

 

59. selecția obiectelor – Iuliana-Teofana Sandu

 

raze de soare scurte călduțe un fel o boală cu exces

de conştiinţă

trupuri complexe amărui de tineri

sunt atinse tangenţial de frici vechi

 

în sufragerie miroase a vechi

a viniluri,

a foi de cărţi dizolvate-n ceai de muşeţel

 

cine te-a conceput şi a crezut

că nu te pot avea

 

niciodată nu voi înţelege de ce prezenţa ta

e la fel de vulgară ca și dezamăgirile erotice

 

o da iubirea ta e un amestec subtil

de plictiseli cosmice

 

 

 

 

60. suprafiresc – Alina Violeta Țibuleac (Moara-Nică, Suceava)

 

luna se dilată sunete stranii se aud

în pereții inimii

un of incapabil să ridice vălul

fluid suprafiresc

 

adoarme se trezește zidul labirintului

înconjoară puterea rațiunii

 

raiul se pierde ușor

între rânduri

într-o senzație de viață dulce

liceanul de altădată

se ascunde inutil

muțenia îmi cuprinde umerii

 

această frică e lângă el

ca o fotografie la marginea mesei

 

 

 

61. cameră la etaj – Elena Ailenei (Brăiești, Suceava)

 

o cameră dintr-o lume anterioară

în mijloc trupul părul lung care zboară

rochița rozalie agățată de ușă

 

sufletul e departe

cu perechea cu altcineva

 

promiți că te întorci

odată cu aerul

 

pleci la paris te plimbi pe loara/ prin louvre

fără griji

înnebunit de dragoste

 

doar camera mai întoarce

trupul meu aprins de dorință

 

 

 

 

62. sentiment patern – Teona Stavarachi (Suceava)

 

plâng mai mult datorită ție/ datorită o da

și dă-mi voie

să-ți mulțumesc

îmbrăcată în culori & un cadru mizer

 

nu vreau să ies din acest tablou

nu e doar o cușcă rigidă în care mă ții

 

nu e nici aerul pe care nu-l respir

ești tu un urs amenințător

 

și-mi amintesc perfect

am citit undeva

 

că trebuie să mă dau încet înapoi

 

 

63. cândva in septem- Oltea-Iuliana Negru (Suceava)

am lăsat o pagină

goală, încă nu

ai văzut?

sau ai să zâmbești din // te rog

scuze pentru sticlele de apă cand

merișoarele

vor fi fost ale tale

-NU-

DAcă unghia îți subliniază niște

cuvinte spuse cu praf

și buza ți-a crăpat NU minți?

vezi că e o icoană în colț

-ul minții tale tot eu

DAr NU scuipa cu priviri

mucurile sunt moarte pe masă

Le privești

Le simți cum

îți zguduie primăvara de sub tălpi

bați cu pumnul în cioburi

printre care mi-ai uitat numele când

Luna îți răsufla la ureche

d o a r insta story mai stie si asta

d o a r pentru o zi

 

 

 

64. infinit – Cosmin Boitoș (Sighișoara)

 

uitat fiind printre mărgele de nisip
îmi amintesc de tine
doar când furtuna mă vântură spre cer
lăsându-mă să cad din nou
pe trupul dezvelit

 

şi gândul ancorează lângă faleza
ce sângerează amintiri în care sunt iubit
iar marea îmi spală dorul
pierzându-mă printre nisipul fără-de-sfârşit

 

încerc să înţeleg unde-am greşit
când am ales eternitatea, în spaţiul infinit

şi ne-am pierdut în clipa în care ne-am iubit
cercând să ne salvăm iubirea într-un bit

 

se lasă seara peste speranţa de-a ne regăsi
în forma în care, sânul tău adoarme liniştit
în palma timpului, uitând că am îmbătrânit
iubindu-ne continuu până la sfârşit.

 

 

 

65. ai uitat-o în stația de la bancă – Gabriela Tofan

 

e camuflată

și de pe pantalonii tăi

se scurg petale, petale albe

 

se pare că sunt margarete

sau poate flori de nu-mă-uita

pierdute cu timpul în albastrul pantalonului

 

se scurg se strecoară prin marea

vărsată din sticla de dorna

direct pe paginile cărții

cu urme albe peste cuvintele ei

 

e patruzeci și șapte

ceasul s-a dizolvat în cafeaua de la Mc

în  ceaiul cu lapte de dimineață vărsat câinelui

 

și în cartea uitată

pe ultima masă.

 

faci crize

și plângi

“e doar o idee proastă” ai zis

e psiholog, ea știe tot.

 

așa începeau serile noastre

cu o ofertă de ultimă oră la Mc

combinată, cel mai probabil cu o ceartă

și terminată cu o țigară ruptă

îmbibată în mult parfum ieftin

 

ce prost ești

știi doar română când mergi în rainbow

și îți uiti scrumiera

ce faci? cu doamna bătrână ce vorbește ungurește

 

domnul din spate e stefanist

are 3 soții îngropate în curtea din spate

acum este la a 4-a

și pentru a 5-a se gândește la tine

 

ne-am luat după el

și ne-am trezit că avem

doar pietricele în buzunare

cu miros de tutun albastru.

 

tu ai una roz

de fete

o ții lângă napoleon

ajuns deja în spania

 

 

 

 

66. dezintegrare – Cristina-Maria Crudu (Mihoveni, Suceava)

 

uite cum mi s-a marcat

și-n piele și-n tot

în fiecare moleculă

sau bucată de suflet

 

încă un pic și mă vor interna

în loc de oxigen îmi vor administra

viața ta

de care am mare nevoie

pentru că a mea e slăbită

 

am câteva idei

nu mai există putere în cuvântul meu

 

am împrumutat

din tine câte ceva

bucățile cele bune le-am pierdut pe drum

 

 

67. nu neapărat o psihoză – Camelia Grosu (Suceava) – Locul I

 

 

nu spunem nimănui despre nopțile demențiale de pe

Leca Morariu

 

mi-ai confundat antidepresivele

cu anticoncepționalele maică-tii //the heart expands in size the more you love//

cred că într-o zi voi deveni toată numai o inimă

 

nu mai fi proastă îmi ziceai și nu mă lăsai să respir

niciodată până la capăt

nu mai fuma țigări tari ești oricum o umbră de om

 

dar mă gândeam la mama

și mama fuma două pachete de kent rusesc pe zi

și n-avea nici pe dracu/era în stare să-și stingă țigările

de încheieturile osoase

mama avea scrumiera plină și viața goală

și zilnic se îngrozea de reportajale din Afganistan

se ruga la bunul dumnezeu să nu fie și tata printre

victimele războiului

stătea pe balconul ăla amarat

primăvarăvarătoamnăiarnă

și avea unghiile roase până la os

 

mama a murit tânără au trecut 12 ani de atunci și eu

tot nu am reușit să-mi acopăr toate săruturile

părintești de pe frunte

 

 

////nu mai pune sare pe rană Bogdane////

 

 

68. Toamna de duminică – Laura Trifan-Guceanu (Iași)

 

Toamna de luni e verde.

Strânge din dinți, aruncă lacrimi, pășește pe frunze,

nu aude, nu vede, doar strigă, se pierde.

 

Toamna de marți își pune ochelari de apă

cu lentile fluide.

Își prinde inima-n cercuri

pentru toamna de miercuri.

 

Mai apoi, toamna de joi

adună soare,

în găleți, în fântâni, în mare.

 

Cu răbdare, roade din soare

bucuria toamnei, albastră.

Apoi, încuie în toamna de vineri

toamna de sâmbătă. A noastră.

 

Toamna de duminică bate la ușă,

pregătită de vizită.

Poartă o rochie albă, scurtă.

Privește spre mare alungând din priviri

o ceață de soare.

 

 

 

69. halucino(GENELE) – Ioana Redniciuc (Vama, Suceava)

 

sunt doar o bucată de carne pentru orice

idiot care nu crede că există ceva mai bun decât sexualitatea

ființei& nu pot să-mi abțin ieșirile dar uite

există probleme mai mari în lume decât un simplu viol

tot aud cu câtă ușurință treci peste o decizie proastă și-ți

ții capul sus ca să nu intre și cerul în pământ cu tine

 

mă las afectată de orice ciudățenie uite câte ploi acide ies din pământ

mai sunt femei care-și vând sufletele unor schelete ambulante

sau unor chelioși cu burtă și cu bani

când toată speranța că ei te vor întregi se pierde în tine

când tot paradisul pe care ți l-ai creat se sparge în miliarde de taxe

să nu te mai arunci în patetic

e un simplu suicid pe care îl accepți când infernul pe care îl vezi intră în noi

prin porii deschiși de apa fierbinte cu care spălăm totul că poate așa

nu mai ajungem la dezintoxicare

taie-mi o mână și aruncă-mă în uitare nu mai întreba de ce

nu ar trebui să fiu aici orice ramificare a heterosexualității mele te dezgustă

 

dar uite cât de frumos se îmbină culorile curcubeului

 

 

70. Noaptea gândurilor – Irina Forgo (București)

 

Vlăguite de ambiţii şi lupte

Pe care le cred legitime

Trudite de sensuri obscure

Şi- ncrâncenări anodine

Îmi pun gândurile pe un colţ de saltea

Într-o noapte ce nu e mea.

 

Le las să adoarmă tăcute,

Învelindu-le cu un suspin lung

Păşesc pe vârfuri, atentă

Să nu le tulbur somnul plăpând.

Le privesc cu un ochi de părinte,

Le iubesc fără cuvinte.

 

Gândurile dorm, întortocheate diform,

În intimidate sunt doar eu, un trup de om.

Ele pe pernă, eu pe saltea,

Ele respiră, eu doar aş vrea

Să schimb secunda, când am crezut

C-odihna nopţii-i un nou  început.

 

În bezna groasă, de catifea

Cred că pricep, deşi n-aş vrea,

Că somnul ăsta-i un joc pierdut.

Sunt fără vlagă, un suflet frânt.

Penibil joc, şi ce prostie,

Când fără gânduri practic nu sunt vie.

 

Intimitatea, probabil, nu-i altceva

Decât o  carcasă, cu suflet şi  gânduri  în ea.

 

 

 

71. Fărâme de negru. Tu – Ioana-Mădălina Bob (Stroești, Vâlcea)

 

Rupe din negrul în care te pierzi

și aruncă-l peste mine.

Un atom, o fărâmă, tot.

Tu!

Umple-mă de negrul tău

și încuie-mă într-un sicriu.

Tu să scapi. Să te vindeci.

Să fii alb. Eu sunt gri.

Să fii

 

Aruncă-mi cuvântul tău și surzește-mă. Află de mine.

Oprește-ți dorul să-mi rănească

celulele, țesuturile, corpul.

Pe. Mine.

Tu să scapi.

Eu sunt surdă, mută, oarbă, oloagă

de tine.

Dar. Sunt. Eu.

 

Aruncă-ți vinul sufletului tău

peste borhotul sufletului meu.

Să mă vindec.

Ești metafora pentru negrul etern

din sufletul meu.

 

Ești cenușa ce-a rămas

după ce sicriul meu a ars.

Ești cerneala ce curge

din stiloul cu care scriu rândurile astea,

atât de pierdute-n mine.

Ești materie, ești quarc,

mezon,

atom,

moleculă.

Ești nimic.

Ești tot.

Ești vid.

Ești aer.

Ești secetă.

Ești furtună.

Îmi zgudui ființa din temelii

și-mi arunci acoperișul de gânduri

la o palma depărtare.

Suficient cât să le pierd

pentru totdeauna.

Ești amintire, ești pasiune.

Ești trecut, ești prezent.

Ești o fila, eu un cotor.

Și ațele ce ne unesc se rup.

Eu le rup, tu le rupi.

Eu le ard, tu le arzi.

Eu ne distrug, tu ne distrugi.

Ești pliculețul de ceai ce se scufundă.

Eu sunt apa ce te arde.

Eu te distrug,

tu mă umpli de tine.

 

 

 

72. A ars… – Iulia-Maria Buruiană (Pietrari, Vâlcea)

 

Fusesem foc și rezistam

Carbonizând speranţa

Că o sa-ţi fie frig.

Și așteptam si ardeam

Mocnit.

 

Si imi scânteiau

Iluziile-mi create

Când crivăţul a fost aproape

Și tu mi-ai apărut în noapte.

 

Și atunci am pus pe foc

Tot, doar să te țin pe loc

Amestec de amintire,

Nădejde și iubire

Cu ultimul chibrit

Dădeam foc la infinit.

 

Și în a mea disperare

Am ars ultima încercare,

Dar în zadar ….

Au fost scântei și fum,

Dar doar de “rămas bun”

 

De-ai fi ramas

Am fi ars și acum

Dar prea târziu

Căci tu ești gheață,

Iar eu…scrum.

 

 

 

73. Jurnal intim de 6 pagini – Cristina Botîlcă (Gruiu, Ilfov) – Locul II

 

ZIUA 1

Aseară am coborât până în Infern

În somn.

M-am găsit pe un râu

Și era ceață

Și miros de ceară.

Pluteam în infinitul gol

Și mi s-a făcut sete,

Dar am uitat tot până dimineață.

 

ZIUA 2

Poate că mâine se face mai cald aici.

Îmi tot suflu în mâini,

Dar nu mai ies aburi de foarte mult timp.

Am încercat să aprind focul în vatră,

Dar am fost atacată de lilieci.

Niște șoareci cu aripi de ceară.

Am aprins un băț de chibrit

Și s-au topit.

 

ZIUA 3

Azi am ajuns la mine acasă,

Sub apă.

Călăuză fără turiști,

Uniformă mototolită.

Născută tot sub apă,

Soră fără surori,

Acasă, sub apă, la mine.

 

ZIUA 4

Ce urât e soarele noaptea!

Zici că te apucă de picioare și te trage după el

Sub pământ.

Când crezi că se luminează afară,

Dar, de fapt, e doar cineva cu o lanternă la geam

Și îndreaptă lumina înspre tine

Ca să te ridici din pat și să tragi perdelele,

Să te lovească noaptea.

 

ZIUA 5

Când mai cobori la subsol din când în când

Să vânezi șobolanii care nu te lasă să dormi după-amiaza

Și dai peste jucăriile de când erai mică

Și stai acolo, pe podea, cu urme de dinți pe piele,

În timp ce răscolești prin cutiile vechi.

 

ZIUA 6

Și când îl vrei pe Dumnezeu înapoi

Ca să stea noaptea cu tine,

Să îți mângâie fruntea,

Cum făcea când erai mică

Și nu puteai să dormi

Pentru că focul trosnea prea tare

 

ZIUA 7

Ce urât e soarele noaptea!

Zici că te apucă de picioare și te trage după el

Sub pământ.

 

 

 

74. Exorcizări – Aurel Conțu

 

de-o vreme nu fac decât să-mi smulg iluziile

din creier

să-mi ascund capul în nisip

am început cu ochii

vinovați de răsăritul Soarelui

de existența cerului

(care nu există!)

cerul rămâne o iluzie optică

confortabilă

iubirea o reacție nucleară

între dorințe

cu urmări apocaliptice

pe care o mai găsim doar în stele

(Hiroșima o glumă!)

izotopul vieții se înjumătățește o dată

la o sută de ani

abia când începi să-ți numeri morții

ura devine o gheară nevăzută de leopard

înfiptă în gât

viața o bătaie de joc a minții

apa ceva insipid

fără culoare

fără gust sau miros

o eroare în termeni

cineva ne-aliniază savant pe o lamelă de sticlă

sub microscop

(într-o soluție saturată de clorură de sodiu!)

apoi scuipă alături

scârbit

și studenții sânt rugați să obseve structura moleculară a flegmei…

 

 

 

75. Furtuna indiferenței – Ioana Ileana Stetco (Baia Mare)

 

Demult foarte demult

când stelele cădeau pe pământ ca niște păsări însângerate

puii lor orbi ne strigau pe numele mic

pe vremea când se mai citea poezie

din pagini ca și din fațetele diamantului creșteau curcubee

pe atunci contemplativii vorbeau în imagini

și umbrele căzute pe jos așteptau mângâiere

 

Smuls din sân ori scos dintre pietre ascund poemul în pasărea vie

în cuibul de sânge al păsării de hârtie

pasărea evadată din colivia oaselor

albe ca niște coperți de carton

 

Contemplativii sunt oameni ca noi

ei vin din trecutul extins

îmbracă haine proaspăt spălate direct pe pielea inimii

privesc lucrurile cu noi îndoieli

survolează marginea visului

sorb cuvintele și se îmbată năpraznic privind înapoi

dar nici în mahmureală nu fac scădere luminii

 

Poemul închis în pasărea vie poate ucide curenții din apele mării

și poate învia oseminte

departe tot mai departe în geografii succesive

urmărit de privirea indiferenței

în colivia de sânge închis ca într-o mirare

visul nesăbuitul prinț spală pe jos

și fără rușine cu umbrele sale

 

Când trec prin furtună

păsările cântă împreună cu noi

cântec de supraviețuire

Trupul cel viu este casa de sânge a poemului

totul stă scris în sevele lui

iar nouă în dreapta la îndemnă ne crește poemul

inutil timp vorbitor

 

În furtună pasărea ca un arc își ține-ncordate mirările

în furtună sângele se electrizează

și se face râu curgător

spală miezul și curăță depărtarea de spaime

iar tu scormonești prin mări nesperat de adânci

căutând urme fertile ori numai poemul cu trup de omăt

în adâncul

unei perisabile păsări

în cea mai teribilă furtună

furtuna indiferenței

 

În furtuna aceea s-a rupt ombilicul trădării

În furtuna aceea se pierd înțelepții iar proștii înoată până la țărm

În furtuna aceea pasărea de hârtie cu sângele cald

capturează nimicului

o fărâmă albastră de viață prin două păpădii oarbe

 

 

 

 

76. i have found some kind of temporary sanity in this – Alexandra Apostol (Suceava)

când te-am aruncat de pe blocul 300
aveai deja rădăcini&cărnurile prăbuşite s-au
topit peste varul ud

te afunzi în mirosul primelor nopți fără
să-ti pese&râzi de
umbrele de pe tavan le înfăşori în jurul
plă-mâ-ni-lor

//youlooksopreciousnow//

respiri frica din părul meu până la
senzația
că eşti în siguranță

 

 

77. Agricultura viitorului – Madeleine Dina (București)

 

Suntem în mileniul N…

Unii sculptează chipuri în asteroizi,

învăluindu-le cu gaze uşoare, explozive.

Alţii îşi cresc urmaşii în mangrove,

departe de firavii prădători

ce-au mai rămas camuflaţi

într-un reflux al lanţului trofic.

Eu?!

Generat în spectrul îngust

al unui tumul de oase vechi,

am deprins gustul pământului.

Adăpat dintr-un izvor ruginiu

în abis incert forfotind,

botezul fierului am căpătat.

Astfel, cu toate noţiunile de bază

înscrise pe harta mea genetică,

am devenit Agricultor.

Fragmente din mine, cornoase,

cu rezonanţă stridentă,

am îndesat în cuiburi vineţii

de foste cârtiţe-mamut.

Cu raze ultraviolete am despicat roca

de jur-împrejurul lor, în căutarea

chisturilor hrănitoare de azbest.

Rotind ochi albi în ceaţă de sulf,

am descântat răsadurile

și le-am hrănit cu ploi ușor acide…

Acum mă pierd în contemplarea

recoltei sfârşitului de lume:

un câmp lucitor de chei metalice.

Se ridică viguroase, perfecte,

cu dinţi ascuţiţi fatal înfipţi

într-un portal inutil!

Sunt toate chei de soi:

cheia succesului, cheia speranţei,

cheia sol, cheia săptămânii,

cheia de boltă, cheia misterului

unui alt univers ce moare întors către sine…

 

 

 

78. Noiembrie în orașul cernelii – Ana Urma (Vaslui)

 

Târziu

când punţile vorbirii se prăbuşesc pe rând

doar litere rămân să lumineze cerul

cum stelele răsar în constelaţii din timp în timp

se stinge câte una o alta îi ia locul mult mai rece

și una dintr-o mie străfulgeră deşertul cu semne solitare

la mine în fereastră

 

trecut de miezul nopţii mai latră câte-un câine

pisicile negre fac rondul, dorm păsări pe ram

morgane traversează orașul cernelii

metafora clipei aprinde felinare pe fiecare rând

ca fosforul în miezul mărgelelor de sticlă

 

obiecte îşi pierd din conture şi apa în forme

se zbate rotundă, pătrată, spirală după cum este vasul

nimic nu se varsă, nimic nu pătrunde

închisă ermetic secvenţa desprinsă de fluviu

aşteaptând întrupare-n cuvinte

ca o literă vie

un fulger albastru deschide abisului trapa

dispar dureri, tristeți, banalul, din oase nisipul

accidentale scufundări și avataruri arbitrare

pregătesc evadarea în vârful peniței

fascinante lumini în talamice săli

emisferele stângi despică firu-n patru

cele drepte

clădesc grădini suspendate, cuceresc câte-un vârf

corral paraiso tierra rezonând în solfegii

cu anna, maria sau ruth

 

ca un ac pe vinil, rădăcinile vii scrijelesc în memorii

arar frunzele prefac foșnetul vegetal în mătase pe foi

invers apele își caută râul netezind forma pietrelor

ochi de cer se deschid guri de rai, de la zei până-n zori

umblă sufletul meu

 

peste răni de noiembrie stins singur D, vindecându-le

vindecându-le

 

79. Cum nu suntem pe deplin înţeleşi… – Nadina Maria Szakacs (Vladimirescu, Arad)

Ah, cum nu suntem
pe deplin înţeleşi
cu fuiorul nopţii
te las să mă ţeşi.
Sper prin lucrarea-ţi
să nu-mi mai fie teamă
că tot ce-i frumos în mine
ca ieri se destramă.
Te-apropii făptură
şi-mi croieşti la gură
cuvinte şi necuvinte
de care oare,
o să ne-aducem aminte?

Ah, cum nu suntem
pe deplin înţeleşi
ne lăsăm din mulţime
pe rând culeşi.
Din depărtare
deşi eşti mare
te văd tot mai mic
de tot mă dezic.

Ah, cum nu suntem
cum de-un veac n-am mai fost
în mine şi-n tine
la adăpost.
Şi spune-mi
cu lacrima
ce ştiu că-ţi vine:
pământul acesta
cât ne mai ţine?

 

 

80. Țara mea – Mihaela Cojocaru (Constanța)

 

Am privit holdele aurii,

Am ascultat râurile zglobii,

Am privit sondele înalte

Și livezile pline de rod,

Am privit munții și văile

Și m-am bucurat

Căci ele sunt ale țării mele.

 

Mi-am ridicat ochii spre cerul înstelat

Și l-am văzut senin

Ca sufletele noastre.

Am ascultat pământul

Și l-am auzit zvâgnind

Ca inimile noastre.

 

Am privit pomii

Și i-am simțit puternici

Ca brațele noastre.

Am privit pe ogor oamenii

Și i-am văzut iuți

Ca gândurile noastre.

 

Le-am ascultat cântecele

Și mi-am adus aminte

De luptele și izbânzile noastre.

Am privit în jur

Și am descoperit Totul

Un tot unitar

Cu-n singur și înalțător gând

Să fie pace pe pământ!

 

 

81. Don Juan noaptea – Walther Alexander Prager

 

Răscolea întunericul

şi dezlega cu bătaie de cap

sutienul unor sâni nevăzuţi,

îi simţea doar asemenea

cu alţii şi alţii

din nopţi care refuzau totuşi

să fie aceleaşi,

cotrobăia prin pălăria magicianului,

plimbată pe la multe spectacole,

din ea ieşind acelaşi iepure,

dar speriat în o mie de feluri,

pe măsura virilităţii lui neobosite.

 

Mişcându-se pe un trup

care creştea de la sâni în jos

şi în sus, până la sărutul

care îi lua răsuflarea şi vorba,

auzea cum noaptea gemea

prin buzele ei,

râvnind să apară ca ultima,

o singură dragoste,

încercând cu unghiile lungi

să-i smulgă inima,

ritual de erotism funerar.

 

Şi temător, sub pânza cearceafurilor,

aştepta ivirea zorilor,

să rătăcească mai departe

pe mările gata să-l înghită,

prin lumina oraşelor Spaniei,

sub soarele de neapropiat,

pur arzător,

îmbiindu-l să caute umbra iatacurilor,

unde să mai poată umbla o vreme

cu mâinile pe o femeie sau alta.

 

 

 

 

82. Solitară – Victoria Leca (Ialoveni, Moldova)

Afară plouă, bate vântul și sufletul mi-l fură ploaia iar.
Ce plângăcios pe geamuri se prelinge cu lacrimi reci și în zadar.
A fost demult. Știam prea bine cum e să fii uitat de toți,
Dar ca și toamna de curând sfârșită – să fac nimic eu nu mai pot.

O lume-ntreagă împotrivă, o lume-ntreagă contra mea…
Mă simțeam atât de singură, încât și lacrima în mine lăcrima.
Credeam că toate se vor trece, că a rămas încă puțin,
Dar mă simțeam pe zi ce trece tot mai săracă – om străin.

A fost demult. Cine să știe fi-va dat ceva din nou?..
Să-ntreb acum nu am pe cine, răspunsu-i singurul ecou.
Am dat și palma cu destinul și, uite, brusc am înțeles

Că viața trebuie trăită, din ce-ți oferă soarta ai de-ales.

De vei ști și tu, copile, această boală sufletească, dură –

Să nu te superi tu pe nimeni, ci să-ți păstrezi inima pură!
În momentele când singur ești și lângă tine golu-i gol,
Gândește-te că-n plină lume, copii de foame se dau rostogol.