Peregrinări 2017 – Proză

Spread the love

Nr. 1 Repetiţii şi exerciţii de limbaj…

Motto:
Oamenii sunt martori şi păpuşari ai lumilor modelate după propria viziune.

În ziua aceea mă îndreptam către sala de repetiţii. Urma să cânt vreme îndelungată şi să cos, să ţes sunete din chitara mea. Filmul călătoriei până acolo părea nesfârşit întunecat în rutina mişcării de fiecare dimineaţă.
Făcuseră curăţenie pe străzi, după o noapte nebună, feerică de petreceri vulgare şi neobosite. Strada părea un cuier în care stăteau atârnate snopuri-snopuri de frunze călite de fum. Clădirile pe lângă care treceam, păreau rupte din epocile apuse, făcându-mă să-mi simt transferat corpul în istoria filmelor lui Sherlock Holmes, acolo unde trăsura bătătorea pietrele frumos pavate, şi unde micii comercianţi îşi aranjau în fiecare dimineaţă florile în prag, spre a te invita să le păşeşti oferta tentantă.
Ies din istorie şi înaintez la pas de rouă duminicală printre maşinile statuare în cozi de trafic. O doamna poliţist identifica neregulile din mulţime şi aplica câteva amenzi de încălzire, că doar na, e abia de răsăritul soarelui. Îi zâmbesc de pe bicicleta mea de teren abrupt, şi trec mai departe cu o figură nevinovată de copil rătăcit.
Pedalez şi iar pedalez, închipuindu-mă de-a lungul satelor englezeşti pline de verdeaţă şi râuri impecabile, cu iz de straniu şi mister à la Hercules Poirot. Îmi aduc brusc aminte de orele mele de limba română din liceu când, cu o virtuozitate aparte, mă remarcam că fiind un mare scriitor de viitor, ce-i drept cam timid, şi asta pentru că numai doamna citea compunerile mele filosofice. Altfel, îmi plăcea mult să vorbesc, să comentez ariile romanelor studiate, cu precădere nuvelele mirobolante ale lui Eliade de care nu mă mai săturăm citindu-le.
Pedalasem acum până la epuizare, coapsele îmi tresăltau de sub pantalon ca un torent de râuri muntoase, iar respiraţia devenise din ce în ce mai grea. M-am oprit chiar în pragul uşii de repetiţii. Doru-mi fierbea-n clocot la auzul chitării din mintea mea nestăvilită de sindromul artistic.
Ajung în sfârşit în sala mea. Plantez o floare la intrare, un ‘’bună-ziua’’ şi încep a curăţa preşul după mine, ca să am drum drept, luminos până la instrumente. Păşesc în sală şi mă izbeşte lumina, curăţenia şi oamenii aşteptându-mă. Părea totul pictural, atât de asurzitor acel birou plin de partituri, iar chitara era reflectorizantă. Până şi prin telefonul deschis se auzea. Oamenii mei deja începuseră improvizaţia. Note peste note, grămezi de foi vopsite-n colţuri de la prea multă întrebuinţare, note scăpate, note pierdute în minţile ocupate, chitare asurzitoare, voci scăldate-n feeria sunetului…sublim acel loc, acel refugiu al poetului întru cânt, acolo unde numai eu mă puteam afla, înfiripată printre mrejele creaţiei.
O vreme am stat pironită mirându-mă la chipuri. Am acest obicei, de a studia figurile oamenilor, mai ales în contexte multiculturale, acolo unde poţi adulmeca în voie şirul nesfârşit de culturi şi fizionomii, trupuri şi cuvinte care mai de care mai melodioase, scandate întru perfecţiunea fiecărui continent prezent.
Mă uităm la lume, dar lumea nu mă vedea, nu mă sesiza nimeni, ca şi cum aş fi poposit pe după cortină ca un observator invizibil. Mă întrebam: oare nu mă văd? nu mă întreabă nimeni nimic? nu-mi oferă nimeni o chitară? Stăteam şi priveam la acel sunet exterior surd, dar atât de viu, vocal, ce bătea în interiorul fiinţei mele. Am meditat câteva minute asupra acestui tablou ce mă înconjura armonios, apoi am luat o chitară lăsată stingheră pe o masă, am înfăşcat nişte partituri şi m-am aşezat pe un colţ de scaun incomod, parcă cu gândul precis de a-i da un pic de viaţă prin cântul meu.
Am apăsat “on” pe butonul de chitară şi am început prin a acorda vibraţia către origini, către solurile pline de cânt ale paşilor ce bat pământul şi conţin apă primordială – cântul de foc sub numele de “flamenco”. Am intrat în lumea de sud a Spaniei, pe care păşisem cu mulţi ani în urmă şi pe care încercam acum să o acordez prezentului prin acest exerciţiu de imaginaţie şi instrument. Ce valuri de mişcare, ce dans, ce rochii, ce vibraţie putea demonta acel sunet al lumii nomade, al unei sfere pe care, deşi ne este origine tuturor, nu o putem înţelege pe deplin sau…nu vrem. Să fie oare vorba despre discriminarea sufletului uman? …
Eram acum în lumea mea….de basm, de vis, de cant primordial alături de o floarea ce trena pe masa stingheră din faţă mea, o floare aparţinând unei dansatoare minunate de flameno care alătura faldurilor de rochie roşie, această minune a naturii. Ce straniu! Să-mi pot reaminti totul ca-ntr-o hologramă de o miime de secundă, să mă pot transfera în acel sublim moment de linişte şi detaşare, într-o lume a muzicii originare la care asistau zeii…dar şi oamenii pe care eu îi puteam orbserva acum prin valul argintiu ce se contura şi separa lumea mea de lumea lor…de unde eu îi vedeam, însă ei nu. Priveam ca-ntr-un tablou viu, în mişcare continuă, ca-ntr-o oglindă a propriului trup, oamenii dezbătând lumina cântului ţâşnit din partituri. Vorbeau, cântau, şopteau ritmul notelor în vâltoarea valurilor de mare sărată, ce venea ca un taifun peste chitara mea acum acordată la vis…ce lume ciudată sau mai bine spus, lumi multiple ce se întretaie în respiraţia plămânului obosit de entuziasm…în inima-mi răbufnită-n clocot de dor al acelor meleaguri trecute…Spania…Argentina…tango şi o chitară vorbitoare…
Tu ai urmat vreodată urmele de iarbă călcată de dans? Desculţ în firele umede, vibraţia ţi-a dat cumva fiori în tălpile arse de tumultul vieţii?…
Eu sunt desculţă acum…eram în acea zi despre care relatez cu atâta fervoare, căci agonia şi extazul se întâlneau la o şuetă cam rebelă: amintirea călătoriei perpetue în lumi străine, dar şi-n vieţi trecute…o stradă Mântuleasa pe care o străbaţi şi nu se mai termină, până ce dai de un suflu de om care-ţi trasează coordonate noi şi provocări ale fiinţei. Tu ce faci în acele momente în care lumea o ia razna sau poate tu crezi că e diferită? Te sperii? Cugeţi la ea? Fugi? Strigi? Răcneşti? Sau asculţi liniştea neobosită?…
Cântam la o chitară surdă pentru lume, dar gălăgioasă pentru mine, pentru trupul vibrant în care mă regăseam acum. În acest extaz al unei fiinţe străbătute de alte dimensiuni, una dintre coardele reale ale chitarei mele rupse tăcerea şi se străpunse de mâna mea congestionată de mişcarea degetelor pe întreg ansamblul de coarde. “Ei, na! Acum ce-ţi veni? Te rupse-şi la vocea necunoscutului…”, îmi zise-i eu în pustnicia momentului. Şi m-am oprit. Am lăsat chitara deoparte, gândindu-mă că voi reveni la ea spre a o repara cu talentul meu de meşteşugar. Momentul era prea important spre a nu continua jurnalul călătoriei şi oportunitatea de a accesa alt instrument şi poate, de ce nu, o altă călătorie astrală?
M-am uitat în jur. În spatele meu, tronau tobele falnice ce aşteptau un impuls spre a se declanşa. Mi-a spus: “Uauuu, acel ritm, acea sacadare a sunetului primordial mă va lega pe veci de acest instrument.” Am înfăşcat beţele şi am pornit într-o nouă călătorie a sunetului, a literei pe ritm, a poemului în cânt. Amintirea explorărilor pe glob mă încânta acum din nou, pornind spre un alt tărâm fantastic: o Coastă de Azur şi o Franţă înmiresmată cu spice de lavandă şi spălată cu săpun de măsline, culeasă proaspăt din arborii fermierului-artizan francez.
Când am pornit spre tărâmul de la poalele Mediteranei, nu m-am gândit la nimic…la nimic ce putea fi absurd, trecător, obositor sau banal, deşi drumul cu autocarul avea să fie de două zile pline. Totul venea peste mine ca un rai şi o sete nemărginită de cunoaştere a unor locuri nemaivăzute, a unor culturi străine, a unei vibraţii cu iz de corn şi cafea franţuzeşti, dar şi cu mireasma de mirodenii orientale. Pe principiul “cu cât este drumul mai lung, cu atât mai interesant”, am luat acest traseu ca pe o expediţie văzută prin geamurile fumurii ale autocarului. Cu cât băteam mai tare ritmul, cu atât valurile aşteptate ale Mediteranei mă asurzeau şi intram în pântecele acestui tărâm neexplorat. Fascinaţia călătoriei începea deja să aibă iz de mare, miros tare şi sunet în ritm sacadat, ce-mi treceau pe la urechile deja asurzite de mersul maşinii, acel vals al valurilor completând parcă legănatul perpetuu al corpului în mişcarea vehiculului pe şosea. O senzaţie unică, divină.
Odată intrată pe tărâm orientalo-francez, m-am izbit de o candoare a vibraţiei locului. Sudul Franţei este tot ce poate fi mai frumos: este un chip reflectat într-o oglindă de dimensiuni gigant, marea… Marsilia îmi apare ca un chip de femeie conştientă, lipsită de conflictul de gen, neîngrădită, liberă, independentă, stilată dar cu doza necesară, ideală aş putea spune, de nonşalanţă gândită, reflectată, un nonconformism şi o nebunie armonios controlate. Izul francez mi-a luat aerul într-un instant, fenomen pe care cu greu l-am putut controla. Din bătaia tobelor de moment, am dat glas unui cânt vibraţional de mantre ale maeştrilor Zen, care îmi amintea de fascinaţia lui Ravel pentru Spania şi pentru al său “Bolero” divin. Aici mă regăseam şi eu acum: între două lumi fascinante, venită dinspre o Spanie mai dură, de sfredelire a solurilor, către o Franţă care tăia văzduhul cu aroma câmpurilor sale de lavandă. Mă îmbăiam acum în lumina puternică a mării picurată cu parfum mov…
…Aşa se desfăşurau repetiţiile mele săptămânale…vise cântate prin glasurile instrumentelor înţesate de partituri nesfârşite…iar oamenii, nişte martori şi păpuşari ai lumilor modelate după propria viziune.

***

Nr. 2 Din jurnalul unui luceafăr

Ziua W…

Nici nu ştiam că poate fi atâta zgomot…
Dar cine şi-ar fi putut imagina că liniştea deplină sună atât de tare?… Da, da… E atâta linişte în jurul meu încât nu pot să fiu atentă nici măcar la gândurile mele… Sau poate că chiar ele sunt atât de gălăgioase?!…
În jur e o atmosferă rece, îngheţată… Parcă se armonizează cu tăcerea din sufletul meu… Mă surprinde însă faptul că nu sclipeşte nimic. Nu ar fi normal ca galaxia să fie plină de lumină? Dar acest colţ de stea pe care mă aflu nu arată nimic mai mult decât a praf închegat… a mocirlă învechită…
Nu-i nimic însă… Compensează prin faptul că aici, pe acest colţ solitar de astru, în singurătatea mea maiestuoasă, pot privi cu dispreţ chiar şi pe cei mai temerari, chiar şi pe cei mai curajoşi care s-au avântat în cucerirea Everestului şi care au zis „Am reuşit!”, nedându-şi seama cât de mici sunt încă pe lângă înălţimile pe care eu le stăpânesc, pe lângă înălţimile care mi se supun ca nişte sclave ce-mi sunt…
Deci în această tăcere plină de sunet, în această calmitate îngheţată plină de forfotă, îmi îndrept gândurile către tine…
Cum pot să doresc ceva ce dispreţuiesc?
Cum pot să tânjesc după ceva ce resping cu întreaga fibră a fiinţei mele?
Cum pot, când adesea vreau să ucid, cum să pot să te menţin viu?
Cum pot, când însăşi menirea mea e aceea de a distruge, cum pot să încerc măcar să te salvez de mine însămi?
Îmi aţintesc pupilele către micimea ta cu dezgust… Şi totuşi… dacă ar fi să muşc, nu din tine aş muşca… Dacă ar fi să devorez, nu din carnea ta aş devora… Dacă mi-ar fi sete, nu sângele tău l-aş bea…
Dar ce poţi înţelege tu, muritorule de rând, din tormenta unei zeităţi? Chiar dacă aceste rânduri ar ajunge vreodată sub irişii tăi, ţi-ai strânge genele a nedumerire şi ai clătina din cap a neîncredere.
Dar în adevăr… cum ai putea înţelege ceea ce nici măcar eu nu înţeleg?
Căci eu, în liniştea mea – care nu mai e linişte, în tăcerea mea – care nu mai e tăcere, în neclintirea mea care a-nceput să tremure, mă frământ… După un nu ştiu ce care se leagă de fiinţa ta.
Şi dacă de toate astea ar fi vinovaţi ochii tăi, mă jur pe stele că ţi i-aş smulge fără să ezit.
Dacă de toate astea ar fi vinovate buzele tale… buzele tale… aş conjura luna să ţi le strivească.
Dacă de toate astea ai fi vinovat tu, mă jur pe însăşi nemurirea-mi că te-aş ucide într-o clipită şi nicio trăsătură a mea nu s-ar mişca a părere de rău.
Dar asta e salvarea ta… că eşti pur, că nu-ţi ridici priviri triumfătoare spre înălţimile care-mi sunt castel.
Da, sunt castelana nemuritoare a înălţimilor de dincolo de lună. Soarele mi-e stăpân, iar luna – sclavă. Căci eu sunt o zeitate a întunericului, pe când lumina mă arde.
Deci tu, muritorule, eşti făcut din lumină?
Şi pe când tu dormi în lumea ta mică, printre cărnuri şi oase, visând fără să ştii că te privesc, eu îmi scriu literele cu praf de stele pe care ţi le pun lângă pernă. Şi ţi le las. Ţi le las pentru că ştiu că răsăritul le va transforma în pulbere şi astfel nu vei şti nimic.
Nu îndrăznesc să îmi aşez flăcările din pupile pe conturul trupului tău, pentru că încă mai vreau ca tu să trăieşti.
Din ce eşti făcut, muritorule? Din lumină?…

***

Ziua X…

Când îmi ridic cu greu pleoapele amorţite de zi, realizez că apusul îmi face loc. Dar ştii deja că eu sunt o creatură a întunericului. Aşa că dau la o parte cu o mână un nor deranjant care îmi ciufuleşte părul de noapte. Cu o privire, aprind stelele. Cu o răsuflare, fac vânt lunii pe marginea dantelată a crepusculului. Şi mă întreb dacă eşti mai liniştit acum că ţi-am făcut lumină. Mă întreb dacă după rutina ta mică, zilnică, timp în care nu am ochi să te văd, eşti acum suficient de obosit pentru a cădea repede în lumea viselor.
Îmi vine în minte culoarea auriu… Este culoarea soarelui, o culoare pe care abia pot s-o privesc… Aşa că îmi mijesc ochii involuntar când mă gândesc la irişii tăi. Nu sunt chiar aurii, ca soarele, ca şi când ar fi făcuţi din foc. Nu… Sunt mai degrabă ca o ambră prea curată, prea străvezie…
Nici nu şti când ţi-i deschid să-i privesc ca să mă minunez…
Căci da, mă minunez de ei ca de o minune prea minunată…
Of, muritorule, cum ţi-aş mai atinge genele cu răsuflarea mea!… Dar ştiu că dacă aş face-o, le-aş îngheţa şi nu le-aş mai vedea niciodată culoarea…
Of, muritorule, de ce nu-mi greşeşti ca să te stârpesc ca pe nimicul care eşti? Dar mă gândesc cu o înfiorare teribilă că dacă mi-ai greşi… aş… aş ezita în a face ceea ce-mi porunceşte să fac însăşi esenţa mea… mă gândesc cu groază că aş ezita să te ucid…
Şi până la urmă de ce să n-o fac? De ce să n-o fac chiar acum? Acum, cât ochii tăi sunt încă închişi, acum cât încă nu mă gândesc că e prea târziu… dar prea târziu pentru ce?
Şi mă întorc spre tine, hotărâtă să termin cu toate angoasele mele, hotărâtă să termin cu tine, hotărâtă să termin viaţa ta.
Gheaţa mă împresoară dintr-odată în această hotărâre; tot ceea ce sunt intră în criogeneză. Căci nu focul e cel care-mi stăbate venele de alabastru, ci răceala morţii pe care o semăn cu generozitate printre muritori…
Dar…
Cu o mişcare de braţ, îţi azvârli cearceaful care îţi acoperă trupul şi te agiţi în aşternut… Mi-ai simţit oare apropierea prin cine ştie ce portal ancestral? Îmi plimb privirile asupra ta cu curiozitate, bucurându-mă în acelaşi timp de un festin oarecum senzorial. Pielea ta e fină, la fel de aurie ca ochii şi ca părul tău… Eşti delicat, cu pieptul alb, dar delicateţea ta e dublată de o masculinitate aproape înfiorătoare… Satinul care îţi acoperă restul trupului alunecă încă şi abia reuşesc să văd conturul unui şold, că îmi întorc ochii în grabă de la tine…
Parcă am vegheat prea mult noaptea şi m-a prins răsăritul, aşa mă simt. Un şuvoi de fierbinţeală îmi cuprinde pieptul şi plexul solar. Pe toate zeităţile, ce-o mai fi şi asta? Dar orice-ar fi, mă arde.
Mă întorc pe înălţimile mele îngheţate, răsuflând încă greu. Nu te mai privesc.
Te las în intimitatea ta pe care tu o crezi sigură să-ţi vezi mai departe de visele tale. Rămân la fel de singură: doar eu şi obişnuita mea tăcere.
Dar tot voi reuşi să te privesc ca pe creatura infimă care eşti. Şi tot voi reuşi să te distrug. Poate nu în noaptea asta, poate nu mâine noapte, dar sigur într-o noapte.
Şi, pe măsură ce mi se încălzeşte ceafa, semn sigur că soarele se apropie de răsărit, mă grăbesc să închei aceste rânduri pe care să le las din nou în voia sorţii… În voia sorţii, pentru că ştiu la fel de bine ca întotdeauna, că nu le vei citi niciodată.
Deci dormi încă, muritorule de rând, dormi încă somnul de dinaintea trezirii tale şi de dinaintea somnului meu. Cum am putea să ne vedem măcar unul pe altul? Când tu dormi, eu veghez, iar când eu dorm, tu trăieşti… Deci cum se vor putea intersecta vreodată cărările noastre?
Iar dacă în această noapte ţi-am tulburat somnul şi intimitatea, nu-ţi cer iertare, ci te las să te bucuri de faptul că mai respiri încă…
Pleoapele mi se îngreunează din ce în ce mai mult. Mă ascund după lună şi mă învelesc cu mantia unui nor gros. Suflu înspre răvaşul meu de praf ca şi cum aş sufla înspre flacăra unei lumânări pentru a o stinge. Prin fanta abia deschisă a ochiului meu, văd cum işi ia zborul spre tine. Dar, ca şi în noaptea trecută, ştiu că iar nu vei afla nimic. Mai bine…

***

Ziua Y…
Tremură stelele în jurul meu… Pulberea strălucitoare pe care o împrăştie mi se lipeşte de păr, de gene, de buze… Praful sclipeşte, e adevărat, dar gustul lui tot de praf rămâne… Atmosfera nopţii acesteia nu mai este statică. Din contră, dinamismul întregii privelişti îmi creează o stare de agitaţie. Agitaţia nu mi-e bună. Nici mie, nici altora. Şi prin altora mă refer la aceste creaturi pe care le veghez şi care se cheamă că sunt oameni.
Un curent puternic de aer trece din nou peste faţa mea, înfoindu-mi părul. Răzvrătirea acestuia sună ca un tunet înfundat. Şi din nou sunt ceea ce sunt: o divinitate care nu are decât o singură poftă: aceea de a se înfrupta cu o viaţă.
Sunt şocată să constat că mă aflu chiar lângă tine. Nu am avut în intenţie să mă uit din nou la tine. Şi mai ales nu în această noapte, nu când intrinsecul meu îmi urlă să mă descătuşez.
Şi cu toate astea, iată-mă în iatacul tău, lângă aşternuturile tale… Mă simt ca un voyeur… Dar mirosul tău, esenţa ta… îmi determină glandele salivare să-mi umple interiorul gurii de dorinţa de a mă înfrupta din carnea ta… Nu e senzualitate, nu!… E… foame! Nu cunosc senzualitatea decât sub forma cuvântului. Atât. Îi cunosc sensul doar la un nivel cognitiv care nu implică şi trăirea sa efectivă….
Mă aplec mai mult asupra ta, privind cu jind la zbaterea venelor gâtului tău, imaginându-mi doar gustul fluidului care le străbate; la fel de avid îţi privesc fineţea pielii, pe când maxilarele mi se încleştează cumplit ca nu cumva să-mi pierd controlul şi să te devorez… pentru că nu eşti vinovat de nimic încă. Dar este inevitabilă culpa ta, mai devreme sau mai târziu. Important e să pot aştepta până atunci.
Inspir adânc aroma ta. Mmmmm… Miroşi a sânge, a carne, a fluide umane, dar şi a inocenţă… O inocenţă care totuşi nu e chiar atât de inocentă. Pentru că te faci vinovat de tot ce eşti: trăsături, ochii, trup, esenţă… eşti vinovat de însăşi nevinovăţia ta…
Un gest al tău mă încremeneşte. Abia acum am realizat că mişcarea mea a antrenat perdeaua groasă a părului meu după sine, atingându-ţi faţa. Aud cum bătăile inimii tale se înteţesc, cum fluxul sângelui tău şi-a accelerat cursul… Şi ritmul respiraţiei tale e altul. Chiar fără să te privesc, ştiu că ochii tăi sunt larg deschişi, poate şocaţi, poate înfricoşaţi.
Oglinda din faţa mea îmi întoarce imaginea unui om nevinovat pus în postura de de jertfă înaintea unei zeităţi. Irişii tăi sunt înceţoşaţi, auriul lor – nedumerit. Şi te privesc.
Mai ştii când mă întrebam cum va fi cu putinţă ca fiinţele noastre să se zărească măcar? Ei, uite că acum ştiu: ca atunci când efemerul întâlneşte eternul; ca atunci când viaţa întâlneşte moartea. Căci tu, in perenitatea ta eşti viu, iar eu, în veşnicia mea, sunt moartă.
Întoarsă printre stele, mă întreb ce-ai putea gândi tu acum… Şi voi sta trează să văd chiar dacă lumina soarelui mă va arde…
Şi uite, că mă arde… Dar mai pot încă îndura… Dar hai, grăbeşte-te odată de te trezeşte, căci apoi voi arde de tot… Uite, iese fum din pielea mea… Şi apoi… apoi aud cum te intinzi în cearceafurile care pentru mine nu mai au niciun secret, şoptind: „Ce vis ciudat!”.
Da, scriu cu o grabă febrilă, da, trăirea mea nu poate fi pentru tine altceva decât un vis…
Şi chiar când zorii se înalţă triumfători şi abia am timp să-mi feresc fiinţa de foc, îţi arunc misiva ca şi în celelalte dăţi, către neant…

***

Ziua Z…

E atâta timp de când nu am mai văzut lumini în jurul meu….
Stelele nu au mai vrut să mă înconjoare… Nu că ar fi putut face mai mult decât fac ele de obicei… adică să lumineze pentru muritori… dar cumva, îmi dădeau senzaţia că, fiind o parte din mine, fiind sub stăpânirea mea, ar fi putut să mă lumineze şi pe mine… Mare greşeală, desigur! Stelele, în definitiv, nu sunt nimic mai mult decât meteoriţi luminaţi la rândul lor de tatăl Soare, cel care mă urăşte şi pe care îl urăsc, la rându-mi. În definitiv, stelele nu sunt decât un soi de pământ rece şi gol. De aceea mi se şi supun: pentru că suntem la fel.
De la acel ultim răvaş spulberat de lumina răsăritului, lumină care m-a ars pentru că am fost nerăbdătoare să văd ce îţi aminteşti din întâlnirea noastră, am realizat totuşi că aş fi putut muri. Şi pentru ce? Pentru ce? M-am cutremurat mai târziu când am realizat că pentru carnea ta aurie, pentru sângele tău cu iz afrodisiac, pentru ochii tăi parcă sculptaţi în ambră, pentru conturul trupului tău bărbătesc dar cu accente fragile… pentru toate astea… m-aş fi putut pierde… Şi poate că ai toate astea, dar am uitat pentru un scurt, dar nebun moment, că nu eşti decât un nimic. Şi se prea poate ca şi eu, la rându-mi, să fiu un nimic pentru tine, pentru că nu şti cine sunt, pentru că tot ce ai văzut nu ţi-a rămas în memorie mai mult decât iluzia vagă a unui vis… Şi cu atât mai bine, căci vis a fost… pentru tine, pentru mine… Şi pentru acest nimic mai puţin chiar decât un vis am uitat că nu contează nimic în acest univers pentru mine decât fiinţa mea… iar pentru acest vis am fost dispusă, chiar fie şi pentru o clipă, să risc totul: însăşi existenţa-mi.
Aşa că mi-am privit unghiile cu aspect de gheare si mi le-am înfipt în carnea pieptului, sfârtecându-mă. M-am împroşcat cu propriul sânge şi mi-am reţinut surd durerea, dar am continuat să mă sfârtec doar pentru a pune capăt acestui vis, doar pentru a-mi readuce aminte că tu, muritorule, doar atât vei şti vreodată să faci: să răneşti. Şi nu îţi neg că m-a durut, dar ştii care a fost toată satisfacţia in crunta-mi răzbunare împotriva propriei mele cărni? Faptul că durerea ce-am simţit-o… mi-am provocat-o singură. Căci nu există şi nu va exista nicio zeitate care să mă înfrângă, dar un biet muritor?
Şi mi-am privit sângele oprindu-se din curs; şi mi-am privit oasele lipindu-se la loc; şi mi-am privit carnea închegându-se, până ce rănile s-au vindecat, până ce durerea a dispărut. Acum nici măcar cicatrici nu mai am. Nu mai am decât o furie cumplită îndreptată asupra mea, decât un dispreţ macabru pe care-l simt faţă de mine, decât un dezgust infinit pentru străfundurile mele.
Nu, muritorule, nu te judec şi nu te condamn pe tine… Dar nu te mai pot privi fără să mă simt umilită de lipsa-mi de înţelepciune, fără să nu-mi doresc să mă automutilez din nou şi din nou, până ce voi considera ca m-am pedepsit suficient pentru că am fost pe punctul de a-mi dori ceva ce niciodată nu ar fi trebuit să-mi doresc: pe tine, un muritor de rând, o cochilie de lut în definitiv, la care voi fi de acum inainte aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început: rece. Nepăsătoare. Gheaţă. Moartă.
Eşti ceea ce eşti. Sunt ceea ce sunt. Şi pe când tu aparţii unei lumi pe care eu nu pot s-o-nţeleg, eu fac parte dintr-o lume pe care nici tu nu vei reuşi nicicând s-o percepi, s-o contempli…
Sunt mulţi cei care mi se-nchină şi nici măcar nu-şi dau seama că, pe când divinitatea din mine acceptă ofrandele lor, poftele mele nu fac nimic altceva decât să-i dispreţuiască. Pentru că asta poftă am eu: să rămân numai ceea ce şi sunt: o zeitate care nu poate fi atinsă în nici un fel…
Deci dormi, muritorule, dormi nestingherit, aşa cum şi eu voi fi de acum încolo la vederea ta: nestingherită.
Şi mă voi coborî de pe înălţimile mele întunecate personal pentru a fi sigură că această scrisoare va ajunge în mâinile tale. Pentru că ştii ce? Nu-mi mai pasă ce crezi acum… dacă vei şti că e realitate şi nu vis… nu-mi mai pasă…

***

Nr. 3 Anemone

Să fii curajos. Să lupţi. Să nu uiţi pentru ce lupţi. Nu trebuie să te opreşti, aşa ţi-au spus ei de fiecare dată. Ascultai, nu spuneai nimic pe moment şi fugeai în grădină. Te ascundeai sub nuc, îţi îmbrăţişai genunchii şi priveai în gol minute în şir. Râsetele din curtea vecină se pierdeau odată cu frunzele pomilor suflate de vânt. Modata, pisica pe care o iubeai mai mult decât pe propriul frate, îţi dădea târcoale. Torcea şi îşi întindea gâtul, frecându-şi capul de picioarele tale. Lunea era ziua în care nu voiai să asculţi de nimeni, te căţărai în nuc şi râdeai singură de acolo, dintre crengi. Recitai versurile pe care după lungi chinuri reuşisei să le înveţi. Îţi spuneai în sinea ta că dacă le repeţi măcar o dată pe săptămână nu o să le uiţi niciodată. Dar ce înseamnă niciodată în mintea unui copil? Eu niciodată nu o să mănânc îngheţată până când o să mi se facă rău. Eu niciodată nu o să mă tem de şerpi. Eu niciodată nu o să îmbătrânesc. Eu niciodată nu o să mor.

Să nu laşi nimic să-ţi stea în cale. Să fii cel mai bun. Îţi făceai curaj şi săreai din nuc. Te aşteptai să cazi în picioare, aşa ai văzut-o pe Modata că face. Nu era şi cazul tău. Aveai genunchii şi coatele pline de vânătăi şi zgârieturi. Unele prinseseră coajă, iar când te plictiseai smulgeai coaja, lăsând un firicel de sânge să se prelingă pe carne în jos. Uneori coaja era prea tare şi nu puteai să o dai la o parte chiar aşa uşor. Se împotrivea. Aşa că îţi înfigeai unghiile, te enervai şi începeai să te plesneşti singură peste răni. Îţi plăcea să ai tu ultimul cuvânt de spus. Chiar şi în cazul unor zgârieturi.

Să vezi cum războiul e chiar în faţa ta, dar să nu te clinteşti. Să stai acolo, să nu ai arme, dar să ai curaj. Trebuie să ştii să-ţi ignori ţipetele şi urletele şi lacrimile. Să nu-ţi fie luată atenţia de la revolta pe care o conduci. Pe asta ai învăţat-o câţiva ani mai târziu printre rafturile bibliotecii cu miros de pagini vechi, având mereu la tine degetele curioase care luau la pipăit şi răsfoit tot ce părea aspru la prima atingere. Asta era una dintre teorii, dacă simţi o copertă aspră între degete înseamnă că a fost citită de foarte mulţi oameni înaintea ta. Nu priveai cartea ca pe o poveste între tine şi autor, ci ca pe o sumedenie de poveşti ale tuturor care o deţinuseră cândva. O pagină lipsă, două-trei îmbibate în cafea, abia reuşeai să mai descifrezi literele, vreo zece pline de sublinieri şi alte cincizeci având colţurile îndoite. Te revoltai în acele câteva ore în care citeai, plângeai atât de mult la anumite paragrafe încât trebuia să-ţi acoperi gura cu o mână ca să nu se audă vreun sunet de acolo dintre rafturi, acolo unde stăteai pe jos, acolo unde era rece şi amorţeai şi dădeai în cea mai urâtă gripă. Făceai febră şi câteva zile nu mai ieşeai din casă. Cam aşa arăta războiul tău, existau astfel de momente în care erai ţinută departe de acele poveşti. Nu luai cărţile acasă, le citeai numai în bibliotecă, pentru că biblioteca era locul lor, pentru că doar acolo poveştile oamenilor dinaintea ta puteau să supravieţuiască.
Să fii tânără şi să străluceşti. Să învingi foamea, setea, tremurul propriilor mâini, groaza care-ţi mânâncă interiorul, respiraţia prea accelerată, melodiile pe care le cânţi ca să uiţi că eşti speriată.
Nu uita să inspiri şi să expiri. E cea mai importantă regulă. Ascultă-ţi conştiinţa. Ce-ţi spune? Sau nu o asculta. Mai bine aşa. Să faci şi să zici tot ce-ţi trece prin minte. Riscă. Luptă. Învinge.
Închide ochii şi fii atentă la tropăitul paşilor din jurul tău. Câţi paşi sunt de acasă până la metrou? 243. I-ai numărat în ziua în care ţi-ai uitat rucsacul la Ioana. Trebuia să vă întâlniţi pentru a ţi-l înapoia, te-ai înghesuit printre oamenii grăbiţi care îşi cărau genţile sau valizele pline cu cine ştie ce, printre cei doi băieţi de la colţul străzii, unul cu o chitară în braţe, celălalt cu o pălărie întinsă în care zăceau două bancnote de 5 lei, printre vânzătoarele de flori şi printre câinii ţinuţi în lesă care îşi trăgeau stăpânii după ei.
Aminteşte-ţi că ai uitat ceva important, că te-ai pierdut printre atâtea încurajări.
Ai uitat de moarte. Ai uitat că ea e singura care te poate înfrânge. Nici măcar tu nu o poţi opri. Îi simţi urletul de parcă ar ieşi din tine. E urâtă şi miroase a putregai. Îţi întoarce stomacul pe dos, te sfâşie, te sperie şi te face să ţipi. Când erai copil credeai că nu există sfârşit, că toţi trăiesc pentru totdeauna. Dar a venit mama şi ţi-a trântit o friptură în faţă. Mult timp expresia ,,carnea e cea mai bună legumă” te-a păcălit, ai crezut într-un mod atât de inocent că e o legumă inofensivă din grădină. Dar acea zi te-a marcat, ziua în care friptura din faţa nu era o simplă friptură. Era o bucată din porcul pe care îl cumpăraseră bunicii. Strigai la el porcuşor şi îşi întorcea privirea, aşteptând să-l mângâi după ureche. Ţi-ai petrecut o vară întreagă cu porcuşor, iar mai apoi l-ai văzut mestecat de întreaga familie, pielea peste care se turna sarea, oasele care se spărgeau între dinţi, muşchiul prăjit în tigaie, mirosul de carne proaspătă. Mirosul lui porcuşor.
Te-ai ascuns în dulapul plin cu haine, ai verificat de zece ori dacă nu cumva există o ieşire secretă în spatele dulapului, dacă nu cumva ai şi tu o Narnia a ta, căci o lume în care se moare şi se omoară pentru a se supravieţui nu era pentru copilul de atunci, copilul care îşi trecea limba deasupra locurilor de unde tocmai îi căzuseră dinţii, copilul care de fiecare dată după ce făcea asta se şi uita în spatele lui ca nu cumva să-l observe cineva şi să ţipe la el: o să-ţi dea dinţii strâmbi dacă nu te potoleşti.
Uneori te vezi murind înecată, te vezi cum te zbaţi pentru ultima gură de aer şi nu e nimeni lângă tine care să ţi-o ofere. Mereu ai urât întinderile mari de apă, pentru că nu ştii să înoţi. Îţi aminteşti cum înotai în lichidul amniotic în urmă cu câţiva ani? A fost singura dată când ai încercat să înoţi. Şi chiar ai făcut-o foarte bine. Apoi ai fost luată din locul acela şi a început să-ţi fie frică de orice. În special de întinderile mari de apă. Ai chiar şi acum coşmaruri legate de ele. Ai avut coşmaruri cu aşa ceva încă din primii ani de viaţă. Pe atunci venea maică-ta la tine şi îţi mângâia părul, te săruta pe frunte, îţi cânta un cântecel de leagăn, dar nu adormeai. Îi tot repetai că îţi era teamă, că nu ai pace, îi spuneai că atunci când apune soarele, simţi cum o parte din tine e înghiţită.
— Tu crezi în monştri, mama?
— Numai în cei care sunt drăguţi.
— Şi de unde ştii când un monstru e drăguţ?
— Când vine noaptea la tine şi te priveşte cum dormi. Şi tu nu îl vezi, dar el e acolo. Monştrii nu sunt răi, nimeni nu e rău cu adevărat. Suntem doar nişte oameni naivi cărora le place să inventeze poveşti. Şi poveştile sunt deformate pentru a părea mai interesante. Iar noi numim lucrurile astea răutăţi.
— Şi nu asta sunt?
— Nu.
— Cum? Dacă modifici povestea, copiii se supără. Asta înseamnă că cei care modifică poveştile sunt răi. Sunt aproape monştri.
— Nu mai spune nimic. Încă nu înţelegi. Culcă-te.
— Mi-e frică.
— De ce te temi atunci când trebuie să închizi ochii?
— Pentru că e posibil să nu mă mai trezesc. Sau e posibil să nu te mai văd lângă mine. Ţie nu îţi era teamă când erai de vârsta mea?
— Ba da. Întotdeauna mi-a fost. Dar am crescut. Am învăţat să-mi petrec nopţile, uitându-mă în tavan cu ochii roşii şi inima cât un purice. Vedeam un uragan care se apropia de mine şi îmi făcea fluturele din stomac să se micşoreze. Mă înconjuram cu flori, gândindu-mă că e mai bine să am un mormânt deja pregătit. Să nu se mai chinuie ceilalţi. Şi inima îmi bătea atât de tare, încât erau momente în care nu o mai suportam, îmi venea să o scot, să o privesc pentru câteva secunde cum stă în pumnii mei. Doar aşa m-aş fi putut odihni. Să ştii şi tu, în inimă se ascund toate fricile, toate iubirile, toate apocalipsele. Şi nu le poţi opri. Doar dacă îţi tai artera aortă. Aşa scapi de tot puroiul vieţii.
— Mi-e frică.
— De ce?
— Cred că din cauza lor nici nu pot să respir. Îmi fură aerul. Nu-i vreau lângă mine. Să plece. Spune-le să plece. Sunt chiar acum în camera asta?
— Da, sunt aici.
— Spune-le să plece. Am nevoie de linişte.
— Dar e linişte. Ei nu scot niciun sunet.
— Minţi. Şi atunci ce e cu toate vocile astea? Se aud de peste tot.
— Nu vorbeşte nimeni. Doar noi două.
— Sunt atât de multe voci. Devin agitată din cauza lor. Spune-le să plece.
— …
— Mama, tu nu auzi?
— …
— Vreau să plece. Spune-le să plece.
— Nu pot. Nimeni nu-i mai poate alunga acum.
— Mi-e frică.
— Termină. Şi mie mi-a fost frică. O să te obişnuieşti.
— Minţi. Oamenii mint tot timpul. Nu ai cum să fii bine în preajma răului.
— Ba da. E posibil. Interiorul tău va sângera o vreme, dar doar până când va rămâne fără sânge, apoi vei avea tendinţa să te îneci cu vomă, apoi ei te vor săruta. Şi va dispărea toată greaţa. O să-ţi placă. Şi o să mai vrei. Totul e ca un drog, totul e o dependenţă.
— Tata spunea că e groaznic când eşti dependent de rău. Te-a văzut el pe tine şi a spus că mai bine îşi ferea privirea de aşa ceva.

Alteori prevezi o moarte banală. Poate vei face infarct, poate vei strănuta de nenumărate ori, până când inima îţi va ceda. Dar nu asta e problema. Eşti conştientă că toţi murim. Însă te sperie gândul că nu vei lăsa nimic în urma ta, că toţi îşi vor aminti de tine două-trei luni, după care nu va mai rămâne nimic.
Te vezi plină de sânge, cu dinţii sparţi, strigând după ajutor. Te vezi plină de vânătăi, înjurând şi înecându-te cu propriile lacrimi. Te chinui să evadezi din sfera asta plină de atacuri de panică, de ură, de coşmaruri, de lucruri apocaliptice. Dar în zadar. Eşti doborâtă. Eu te privesc şi nu mişc nici măcar un deget. Ţi se ridică pielea în colţul gurii într-un zâmbet plin de dezamăgire.
Nu-ţi strig numele, nu vin să te salvez, nu chem ajutoare. Doar mă uit la tine cum te sufoci. Criminalo, e tot ce reuşeşti să spui.
Visez mereu un copil paralizat care totuşi pictează. Nu ştiu cum o face. Pensula se mişcă pe pânza din faţa lui, dar fără să fie atinsă. Şi ştii ce pictează? Capul tău.
Da, ai citit bine. Capul tău strâmb, plin de riduri. Dar nu sunt riduri apărute de la prea mult râs, ci de la prea mult plâns în timpul atacurilor de panică. Şi eşti urâtă. Şi ai nasul spart, cu pete mari de sânge uscat în jurul lui.
Globii mei oculari se rotesc de-a lungul pânzei, dar se opresc întotdeauna la ridurile tale.
Ce naiba? Eşti tânără. Însă există o mulţime de dungi pe faţa ta. Eşti un fel de zebră mutant.
Copilul e chel, are ochii mari şi bulbucaţi, e îngrozitor de slab. Îi pot vedea sângele cum îi circulă prin corp şi îi văd vinişoarele subţiri deasupra pleoapelor vinete.
Şi ştii ce fac cât timp el mă priveşte? Mănânc tabloul. Mănânc tabloul pe care e pictat capul tău. Şi-mi place.
Mănânc toată creaţia lui, iar el zbiară la mine, mă urăşte. Începe deodată să-şi mişte corpul, îşi smulge pielea de pe cap, sapă cu unghiile până dă de creier, rupe o bucată zdravănă din el şi o aruncă în mine. Mă ameninţă că fantoma lui mă va bântui pe veci.
Pe veci.
De parcă ar fi posibil.
Iar capul tău râgâie în interiorul stomacului meu.
Ca să ştii şi tu, numele tău e Anemona şi urăşti florile.

***

Nr.4 Visul

“- Doamne, Dumnezeule… nu se poate aşa ceva!… am strigat ridicându-mă în capul oaselor şi ştergându-mi broboanele de sudoare de pe frunte. Aşternutul era în ultimul hal, mototolit şi umed pe alocuri de la transpiraţia care îmi curgea şiroaie pe ceafă şi pe omoplaţi, prea multă pentru a mai fi absorbită de pijamaua dungată din bumbac. Oricum, eram fleaşcă din cap până în picioare. Inima îmi bătea cu putere în piept gata să sară de la locul ei şi s-o ia la goană din dormitor.
Mă uit la ecranul luminos al ceasului de pe noptieră: 04:59. Ultimul minut al unei nopţi zbuciumate de vară. Mă aşez la marginea patului şi îmi iau capul umed în mâini. Un abur uşor se ridică din palmele aşezate pe tâmple. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un coşmar atât de realist, de profund şi de detaliat…
Se făcea că era un început de zi obişnuită, ca oricare alta. Scularea de dimineaţă, spălatul pe faţă, mâncatul pe fugă a unui rest de pizza rămasă de cu seară, îmbrăcatul, încălţatul şi zburatul pe uşă aproape ad literam, pentru că la ora şapte şi jumătate dimineaţa, traficul începe să devină infernal. Stai apoi în maşină la volan şi te încarci cu ştiri şi muzică, în timp ce, în jurul tău, lumea se mişcă cu viteza melcului spre locurile de muncă ale fiecăruia. Numai că în acea zi, melcul era campion la 100 de metri plat. Coloanele de maşini de pe autostradă erau asemenea unui cortegiu funebru cu tot cu opririle la răspântii şi cu aruncatul banilor în cele patru zări. Numai că în locul monedelor, şoferii aruncau înjurături şi obscenităţi în special către panourile de pe marginea autostrăzii, care le aduceau la cunoştinţă că sunt ba accidente, ba întârzieri sau le sugerau că purtatul centurii de siguranţă nu ţine doar de frumuseţe, ci şi de siguranţă. Cât de utilă era în momentul acela, când toţi ne uitam unii la alţii şi de acolo la ceasuri, nu pot să precizez, dar oricum, timpul părea că fuge iute fără noi, blocaţi în mocirla traficului cotidian, fără să-i pese câtuşi de puţin de faimoasa centură.
Mă uit pentru a „n”-a oară la ceasul de la mână şi-mi vine să-l arunc pe unul din geamurile maşinii. Numai că brusc şi dintr-o dată, senzorul de uşă deschisă începe să protesteze, după cum îi este obiceiul, şi mă scoate din starea de atac, aruncându-mă în cea de apărare. „Ce naiba?”… mă uit mai bine pe bord să văd care uşă face pe nebuna. Sau o fi portbagajul. Nu mă dumiresc bine, când aud în spatele meu o respiraţie sacadată.
– Vă rog, ajutaţi-mă! Nu trebuie să mă prindă!…Ahh!… Stickul… stickul, vă rog… toţi trebuie să ştie… Ahh!… şi un pumn micuţ mă bate cu insistenţă pe umăr.
– Ce naiba?… Cine?… Ce?… Hei, ce cauţi la mine în mașină?… şi mă întorc cu cea mai ameninţătoare faţă a mea spre bancheta din spate, unde o tânără firavă, îmbrăcată într-o pereche de blugi jerpeliţi şi un pullover subţire de poliester, cu faţa murdară şi cu părul în dezordine, tremura ca varga, cu ochii transfiguraţi de o spaimă de nedescris.
Încerc să-i iau mâna de pe umăr şi s-o împing în spate.
– Nu!… ţipă ea şi se zmuceşte cu putere în celălalt colţ al maşinii. Vă rog, credeţi-mă, am nevoie de ajutor… Ce naiba?…zise şi îşi scoase de deasupra pantofului, din şoseta stângă, o mică săgeată, ca aceea cu care se tranchilizează căţeii, argintie, cu un ac de seringă la un capăt şi cu un moț roșu la celălalt. Nu se poate…. m-au nimerit?… Rahat!
Şi uşor, uşor, ochii i se dau peste cap, muşchii i se relaxează şi se scurge încetişor pe podeaua maşinii, bălmăjind ceva neinteligibil. „Drace, îmi zic. Exact ce aveam nevoie. Acum chiar că nu mai am nicio şansă să mai ajung la timp la serviciu. Ce mama măsii?…” Mă uit mai cu atenţie la adolescenta adormită. Are un pumn strâns cu degetele palide şi cu urme adânci de unghii acolo unde se unesc cu palma. Pare că strânge ceva cu putere, chiar dacă acum ar trebui să nu mai simtă nimic. „Hmm, ciudat”… îmi spun. Un claxon obraznic mă avertizează că traficul s-a reluat, dar de pomană: deja alte două maşini s-au băgat în spaţiul creat, iar probabil şoferii lor râd pe înfundate în scaune de cum au reuşit să mai câştige câţiva metri pe spinarea unui ageamiu. Simt cum ceilalţi soferi din spatele meu îmi încarcă frigiderul şi congelatorul de carne aleasă cu grijă şi din cea mai fragedă, să-mi ajungă pe puţin câteva luni. Citesc în oglinda retrovizoare pe buzele celui din spate cuvinte din sfera verbelor „daţi-aş, băgaţi-aş, proptiţi-aş” şi a atributelor „de bou, de dobitoc, de handicapat”… Deh, lume activă şi iubitoare de animale domestice. Îi ignor regal şi încep să fac un plan de bătaie: ce să fac cu nebuna din spate. Sau nu o fi nebună, dar încă nu am de unde să ştiu sigur. Pot să ies de pe autostradă şi să o duc la cel mai apropiat spital. Sau la cea mai apropiată secţie de poliţie. Sau la pompieri, că la cum a ţipat când am atins-o ar putea face cu mare succes pe sirena la o maşină de pompieri. Nu, nu la pompieri. Am glumit doar. Claxoanele se-nteţesc. „Ce-i cu gălăgia asta infernală? Au înnebunit cu toţii?… Mă uit pe autostradă şi văd, pe unul din panourile de informare, mesajul: „Atenție, șoferi! Animale sălbatice pe autostradă! Accident la Ieşirea 9. Nu coborâţi din maşini. Rulaţi încet şi cu atenţie sporită! Raportaţi orice incident la 112 sau la orice secţie de poliţie.”
– Hmm… animale sălbatice, aşa din senin? Parcă puştoaica a scos o săgeată tranchilizantă din picior. Ce naiba mai înseamnă şi asta?…
După care văd motivul pentru care au început să claxoneze toţi de nebuni. Pe ambele sensuri ale autostrăzii, două şiruri de lucrători îmbrăcaţi în veste reflectorizante, cu căşti, mănuşi şi ochelari de protecţie, merg în linie umăr la umăr, între benzi, având în mâini, unii laţuri de prins animalele sălbatice, alţii puşti cu aer comprimat, iar din doi în doi, oglinzi speciale de uitat sub maşini, aşa cum vezi numai la trupele de grăniceri sau de geniști. Par să se mişte toţi ca unul, metodic, uitându-se în fiecare şi pe sub fiecare maşină pe lângă care trec. Dacă ăştia nu sunt militari de profesie, atunci eu sunt popă cu potcap – un arhaism, căutaţi în dicţionar, aşa am făcut şi eu. Îi văd pe cei doi din faţă care se apropie de mine. Unul e înarmat cu o puşcă specială cu tranchilizante, celălalt are în mână o oglindă tactică. Cu o mişcare rapidă mă întorc şi trag pătura neagră a lui Fido de pe banchetă, peste tânăra sedată. Mă simt ca un răpitor în serie. Ce naiba fac?… Un al şaselea simţ îmi şopteşte că e ceva necurat la mijloc şi acţionez din instinct. Deschid geamul şi mă adresez vestei ce trece pe lângă mine:
– Care-i treaba, prietene? Ce se întâmplă în faţă?
– Nimic important. Au fugit nişte animale sălbatice din nişte cuşti.
– Animale sălbatice, zici…? Ce fel de animale?…
– Maimuţe, şerpi, tot felul. Şi acum lasă-mă că am treabă, mi-o întoarse rece, aruncându-mi, din spatele ochelarilor de protecţie fumurii, o privire… laser, frate!
– Şerpi zici…? Cam greu să urmăreşti un şarpe cu săgeţi tranchilizante sau cu laţ de câine. Maimuţe, da. Poate. Să nu fie maimuţe ceva mai mari, gen oameni, că atunci se schimbă lucrurile.
Se pare că nu mi-a auzit ultima remarcă. Probabil că s-ar fi întors şi ar fi început show-ul. Norocul meu. Sau al lui. Cine poate şti?
Ridicai un colţ al păturii să mă uit mai bine la maimuţă sau poate la şerpoaică. Indiferent ce era, îmi era clar ca lumina zilei că ea era vânatul. Era sedată total. Un firicel de salivă în colţul gurii şi limba pe sfert ieşită afară dovedea faptul că încercase să vorbească până în ultima clipă. Săgeata argintie cu puf roşu în coadă ieşea de sub un fald al pullover-ului. Atent, cu două degete o apucai de puf şi dusei vârful ascuţit la nas. Etorfină sau M99, cum îi mai spunem noi, specialiştii în medicină veterinară. Un somnifer deosebit de puternic, folosit de obicei pe mamifere mari. La oameni, doar un sfert de miligram dacă foloseşti şi e mortal. Săgeata era de mici dimensiuni, doar 10 micrograme, dar mai mult decât suficient să pună jos un cal de talie mare în mai puţin de 4 secunde. Curios, mă mutai în partea cealaltă, la picioare, să verific cum de a avut un aşa efect întârziat la tânăra fugară. Glezna ei stângă era un pic umflată, aşa că trăsei un pic şoseta în jos să văd care era natura sau cauza umflăturii. Nu mică îmi fu mirarea să descopăr că, bine vârâte în șosetă, erau nişte bancnote portocalii, împăturite cu grijă. Banii păreau să aibă o mică găurică în care încă se mai zărea un pic de lichid. În spatele lor, se vedea o mică zgârietură direct pe piele, dar fără nicio urmă de penetrare subcutanată. Practic, banii au protejat-o să fie injectată, suprafaţa de piele expusă la tranchilizant fiind minimă. Chiar şi aşa, efectul retard asupra zonei zgâriate a fost suficient s-o pună jos, doar că mult mai târziu decât s-au aşteptat atacatorii ei. Tipa a avut dreptate. Ultimul ei cuvânt inteligibil descria perfect mirosul situaţiei în care mă aflam. Intrasem adânc într-un rahat monumental şi nu mă refer la sortimentul dulce turcesc, deliciul sultanilor vechii Semilune. Era la mintea cocoşului, deci valabil şi pentru subsemnatul, că poliţia, armata sau cine mai ştiu eu care serviciu secret o vroiau pe fătuca asta cu orice preţ. Şi de preferat vie. Aşa că, ori cu struguri, ori fără struguri avea să mi se facă gura pungă, dacă nu voi proceda aşa cum scrie la cartea micului ilegalist amator, pe care până la urmă, ca să fim cinstiţi cu noi înşine, cam toţi am răsfoit-o, cel puţin măcar o dată. Cine nu a încălcat vreodată în viaţă vreo lege sau vreun contract să se ridice în picioare! Ce? Napoleon?!… Stai jos loază… nota 4 pentru confuzie!… Ăla a zis taman pe dos. În fine, a zis pe gură, dar să nu intrăm prea mult în detalii… Chestii antice şi de demult. Oale şi ulcele. În fine… să mai zică cineva că toţi bărbaţii sunt nişte mitocani insensibili, duri, cu inimile de piatră şi fără niciun pic de compasiune. Ia să-i vezi cum se înmoaie ca nişte mimoze delicate, atunci când li se cere ajutorul de către orice purtătoare a unei superbe perechi de… citez: „ochi mari şi transfiguraţi de spaimă”… am încheiat citatul. Doamne, obsedaţi mai sunt unii…
Revenind, observ că traficul se reia încet, încet şi după altă oră de trambalare prin centrul oraşului ajung, în sfârşit, la cabinet, unde o strecor neobservat pe tânăra fată, înfăşurată bine în pătura lui Fido, aşa cum mai făcusem de mii de ori, dar atunci cu tot felul de prieteni de companie, atât de dragi oamenilor. Oricum, bunul meu golden retriever nu avea să se supere prea tare că i-am folosit pătura lui de maşină pentru un scop atât de nobil pentru un veterinar: salvarea unei tinere bipede dintr-o încurcătură clar mai mare decât statura ei. O aşez frumos pe o masă de operaţie dintr-unul din cabinetele goale şi mă duc repede la treburile mele, care deja începeau să strige după subsemnatul. Oricum avea să doarmă pe puţin 3 ore, dacă e să ne luăm după ce scrie la carte despre efectele etorfinei asupra mamiferelor, iar s-o trezesc mai repede nu prea se putea, deoarece unul din puţinele antidoturi pentru narcotic, şi anume Naloxon, nu se găsea în dotarea standard a cabinetului. Aşa că îmi reiau treburile obişnuite la cabinet şi aproape de terminarea programului mă duc, cu un pahar de apă şi o tabletă de aspirină, să văd cum se simte tânăra fată. Intru în cabinet şi-mi pică întâi faţa, după care aspirina din mână. Patul gol, fereastra deschisă şi dulăpiorul cu medicamente vraişte. Tare. Nu ştiu de ce să mă mir prima dată: de faptul că sunt la etajul 3 din 5, de ce e dulăpiorul vandalizat, sau că am început să mă ramolesc de tânăr, că nu am controlat-o înainte de niscaiva aripi? Termin de băut paharul cu apă şi privirea îmi cade pe birou, unde în faţa pozei cu foştii mei camarazi din Afganistan găsesc un mic flash stick usb pus pe un bileţel verde fosforescent, din acelea pe care le foloseşti să le lipeşti pe te miri ce să nu uiţi chestii, plin ochi cu un scris mărunt şi îngrijit:
„D-le doctor, presupun că sunteţi doctor, vă mulţumesc mult pentru ajutor, dar nu mai pot rămâne să vă mulţumesc personal. Pentru mine este oricum prea mult şi trebuie să dispar cât mai repede, dacă vreau să mai trăiesc. Consider că mi-am riscat până acum viaţa suficient de mult pentru a putea da ştafeta mai departe cuiva, poate cu ceva mai mult noroc şi curaj ca mine. Vă las în grijă să daţi mai departe ceea ce poate fi cel mai groaznic adevăr al timpurilor pe care le trăim. Sper să ne putem trezi din letargia în care am fost împinşi ca rasă umană. Văd din poza de pe birou că soarta m-a aruncat în braţele unuia care nu numai că ştie, dar şi poate să apere acest cumplit secret în drumul lui de a deveni public şi de a răsturna odată şi pentru totdeauna ierarhiile care ne conduc spre pierzanie. Mult, mult succes! Alice. P.S.- Vizionaţi sau copiaţi filmul la un calculator nelegat la internet şi distribuiţi-l dintr-un loc de preferat public. Mulţumesc încă o dată!”
Ce naiba mai e şi asta? Marta, asistenta, bagă un cap pe uşa întredeschisă.
– Ce s-a întâmplat, d-le doctor?… şi se uită întrebătoare spre dulap.
– Nimic deosebit. Cred că s-a deschis fereastra, s-a făcut curent şi a împrăştiat tot prin cabinet. Lasă că strâng eu înainte să plec. Poţi să te duci şi tu acasă, a fost o zi grea pentru toată lumea. Mulţumesc mult, ne vedem mâine!
– Mulţumesc la fel, ne vedem atunci dimineaţă, domn doctor! Seară bună!… și cu o mișcare grăbită, se răsuci pe un picior și dispăru iute din raza mea vizuală.
Las paharul pe birou și iau micul stick de memorie în mână. Mă gândesc că nu am legat la internet calculatorul cu care fac radiografiile. Hai să vedem despre ce e vorba. Fac întâi un pic de ordine, închid geamul, pun la loc medicamentele și pansamentele în dulap. Nu pare să lipsească nimic, oricum nu am cum să aflu pentru că nu ține nimeni un inventar strict al consumabilelor. Încui cabinetul, sting luminile și mă duc în cabinetul de radiologie. Deschid calculatorul, bag stickul și mă așez în fotoliu, pregătit pentru orice. Pe stick este un singur filmuleț de câteva minute. Imaginea de început este cu o cameră de conferințe văzută de după niște perdele sau falduri de la o fereastră. E clar că mă uit la o înregistrare cu camera ascunsă. Șapte oameni la costum se adună la o masă ovală din lemn masiv, iar cel aflat în capul mesei cere să se facă liniște.
– Bine v-am regăsit la ședința anuală interdepartamentală a Biroului Zero! Mă bucur că sunteți toți prezenți. Îmi cer scuze pentru schimbarea orei și a locației, dar știți și voi că dacă există cel mai mic risc de a fi descoperiți, trebuie să luăm măsuri. Știți deja care este procedura, așa că dau cuvântul Departamentului Alimentație.
– Bună ziua tuturor! Departamentul meu a pregătit deja raportul anual pe care îl veți găsi în mapa roșie. În plus față de anul trecut am adăugat câțiva noi aditivi alimentari, la recomandarea conducerii Biroului Zero, care grăbesc procesul de sinteză a constituenților chimici ce favorizează dezvoltarea mediului biotic al nanovirușilor. Împreună cu clasicele E-uri și cu coloranții artificiali, am reușit deja să avem primele elemente de control al mortalității populației. Programarea mortalității, din punctul nostru de vedere, a devenit posibilă odată cu introducerea ultimei generații de nanoviruși în țigările electronice și în noile produse cosmetice și de întreținere corporală. Astfel, acum se reușește rescrierea la nivel molecular a ADN-ului indivizilor în interval de săptămâni și nu de luni ca înainte. Rata de răspândire a nanovirușilor prin intermediul alimentației a ajuns la aproape 64% din masa populației țării și este în creștere.
– Mulțumesc, următorul.
– Bună ziua! Găsiți în mapa vișinie raportul Departamentului Media. Și rata de supraveghere a populației prin intermediul dispozitivelor electronice a crescut de la 55% la 78%. Odată cu introducerea televizoarelor inteligente dotate cu camere video și a celorlalte dispozitive electronice de tip smart, putem spune că rețeaua de supraveghere electronică este la un pas de finalizare. Rețelele GSM și WiFi au început sa acopere arii din ce în ce mai mari, în curând vom ajunge la o acoperire de 100% a întregului teritoriu al țării. Absolut toate nodurile centrale sunt racordate la Rețeaua Națională de Supraveghere Alpha. Acum stările de somn și veghe ale populației pot fi monitorizate și controlate în proporție de peste 98%. Există încă anumiți indivizi cu rezistență variabilă la controlul de la distanță, dar avem speranța că odată cu posibilitatea rescrierii ADN-ului de către nanoviruși, vom rezolva și această problemă în doar una, maxim două generații. Mulțumesc!
– Bună ziua! Raportul Departamentului Sănătate este în mapa portocalie. Față de anii precedenți, când am avut ceva probleme cu vaccinurile bazate pe mercur, aluminiu și magneziu, anul acesta am introdus o nouă generație de adjuvanți pentru administrarea nano- virușilor direct în corpul nou-născuților sau al adulților prin programele oficiale de vaccinare infantilă și antigripală. Categoria celor de vârsta a treia este la fel de bine acoperită de farmaceuticele cu rol de lărgire a amplorii efectelor secundare, ce duc inexorabil la deces. Există totuși o rezistență destul de însemnată din partea populației, pe fondul scurgerii de informații suferite de departamentul meu în anii trecuți. Destul de mulți indivizi refuză vaccinarea, în ciuda campaniilor publicitare conduse de Departamentul Media. Tot în pofida măsurilor de securitate luate, apar frecvent noi materiale video sau scrieri în presă despre procedeele folosite de noi pentru controlul populației. Industria farmaceutică ne ajută, dar nu e suficient de eficientă. Va trebui să venim cu noi programe obligatorii de vaccinare pentru diferitele medii ale populației care sunt reticente la administrarea acestora. Am putea merge şi până la stimularea lor financiară, oricum vom recupera cheltuielile pe termen lung. După cum știți, programul de manipulare genetică pentru controlul longevității populației naționale, coroborat cu cel al populației internaționale, este deosebit de important pentru noi.
– Bună ziua! Raportul Departamentului Extern îl găsiți în mapa neagră. Continuăm să supraveghem strict granițele exterioare, conform înțelegerilor internaționale. Granița superioară rămâne în continuare inexplorabilă, iar cea inferioară încă intangibilă. Nu au fost până acum încercări remarcabile de a fi dezvăluite. Secretul este încă ermetic și inaccesibil celorlalți. Ca noutate se va demara anul viitor programul spațial internațional „Destinația Marte” cu rol de exterminare directă a celor rezistenți la acțiunea programelor de control al populației. Țara noastră va participa și ea, inițial cu un eșantion de 1200 de indivizi confirmați, în funcție de evoluția impactului nanovirușilor asupra masei populației. Mulțumesc!
Filmulețul mai dură câteva minute cu încheierile de rigoare, după care se opri brusc. Eram siderat de ce auzisem. La nivel foarte înalt, cineva luase deja o decizie globală de exterminare. Nu am înțeles prea bine care era treaba cu granițele exterioare, dar parcă era ceva ca o rezervație. De parcă trăim toți într-o rezervație care a ajuns neîncăpătoare pentru rezidenți și se iau măsuri de reducere a numărului acestora. Dacă ar fi adevărat, atunci treaba e nasoală rău, iar dacă acest lucru s-ar afla, lumea ar lua foc. Ad literam mai mult ca sigur.
Cu asta în gând, scosei mănunchiul de chei personale de la centură și alesei flash disk-ul meu, pe care îmi pun de obicei fișierele importante, filmele și muzica preferată etc. Era un cadou cu dedicație, în formă de cățel, primit de la un fost coleg din facultate. Un gadget util, mai ales când vrei să păstrezi informații digitale în siguranță. Nu putea fi accesat decât cu o parolă specială, orice încercare de accesare a lui prin alte metode ducând automat la distrugerea integrală a datelor de pe el. Copiai filmulețul, iar stickul original îl băgai în buzunar. Tocmai mă pregăteam să ies din cabinet, să încui peste tot și să sting luminile, când ușa de la intrare zbură în țăndări, concomitent cu geamurile tuturor cabinetelor. Luptători gen antitero intrau care pe funii, care prin ușa spartă cu arme în mâini, urlând ”Poliția! La pământ! Măinile la ceafă!…” Cunoșteam procedura, așa că primul care puse mâna pe mine zbură în colegul lui de vis-a-vis, dar lăsându-mi cu generozitate arma personală, un shotgun cu muniție neletală, bănuiesc că erau săculeți cu bile. N-am avut timp să mai fac altceva, că prin ușa făcută țăndări intră un tip înalt, scheletic, îmbrăcat într-un costum complet negru, cu cămașă, cravată și ochelari tot negri. Ținea în mână un fel de lanternă tactică pe care o îndreptă spre mine. O fulgerare scurtă și am căzut într-o ceață gri, lipicioasă, plină de sunete de coșmar. Am reușit totuși să aud o ultimă frază inteligibilă: ”E gata. Domnilor, jos ochelarii și scotociți peste tot. Vreau ca până mâine să fie totul la loc, identic și la fel. Oricum el nu o să-și mai amintească nimic. Executarea!…”
După care m-am trezit leoarcă de sudoare înapoi acasă, în propriul pat și în propria pijama dungată de bumbac, cu aşternutul în ultimul hal, mototolit şi umed pe alocuri de la transpiraţia care îmi curgea şiroaie pe ceafă şi pe omoplaţi. Mă uit din nou la ceas cu un gest reflex: 5:00. Tot nu îmi vine să cred ce am visat. Imagini încă vii îmi trec prin minte șuierând strident. Cu toate acestea reușii să aud o șoaptă ireal de îndepărtată și înfundată, ce părea să vină din spatele ușii închise de la dormitor:” Da. Suntem pe poziții. Visul a fost confirmat. Există un al doilea flash stick cu materialul video. Subiectul nu a răspuns la ștergerea de memorie pe termen scurt. Câinele a fost neutralizat. Așteptăm ordinul de intervenție…”
În clipa următoare, ușa de la dormitor căzu cu totul, parcă decupată din perete. Cu zâmbetul pe buze băgai ambele mâini sub pat. De data asta eram pregătit…

***

Nr.5 Cataclismul

Vestea o prinsese pe neaşteptate. Era la serviciu, număra orele care mai rămăseseră până să plece acasă, unde să facă un duş, ca să iasă apoi să se distreze, şi înmărmuri când Mioara, cea care vindea alături, intră şi-i spuse, tremurând din toate fibrele, ca un pickamer:
– Ai auzit, Anca? Ne-am terminat. Ne-am dus dracului. Muriiiim!
Femeia începuse să plângă, disperată, aproape smulgându-şi părul din cap. Indiferentă, în timp ce-şi rupea o pieliţă de sub unghii, Anca îi răspunse în doi peri:
– Da? Murim? Ha-ha! Credeam că-mi dai şi tu vreo veste nouă. Păi normal că toţi trebuie să murim, când ne vine vremea!
– Nu, fa, azi murim, cu toţii! Tu n-ai auzit ştirile de la radio?
– Nu, că mi s-au terminat bateriile. Ce-a zis?
– A zis că murim, fa, nebuno, că e cataclism!
– Ce cataclism, fată, că în România e cataclism încă dinainte de a mă naşte eu!
– Se apropie nu ştiu ce asteroid de Pământ, fa, şi e mai rău ca la alinierea de data trecută a planetelor, atunci am scăpat! Nu mai avem decât vreo două-trei ore şi ne dăm duhul cu toţii, cine ştie în ce chinuri!
– Şi chiar a dat la radio treaba asta? întrebă Anca, deja curioasă, dar totuşi încă neîncrezătoare.
– Da, a dat, de ce nu mă crezi, dacă nici măcar baterii nu ai? Gata, nu-mi mai pierd timpul cu tine, mă duc repede acasă, măcar să mă prindă sfârşitul alături de cei dragi!
Liniştea de până atunci a fetei începu să se risipească atunci când văzu cum, într-o isterie generală, oamenii începuseră să alerge care încotro, călcându-se în picioare. Încuie magazinul şi, speriată, privi în sus. Se mai linişti parcă puţin când descoperi că, totuşi, de Pământ încă nu se apropia nici un asteroid.
La un moment dat, pe lângă ea trecu tanti Veta, vecina ei de la parter. Aceasta frână din toate roţile şi, înlăcrimată, îi spuse: „Adio, fata bunichii! Să ştii că am ţinut mult la tine, chiar dacă mi-ai spart de câreva ori geamurile!”. După care o tuli, purtând pe faţă aceeaşi figură îngrozită.
Fără să vrea, Anca se văzu cuprinsă la rândul ei de spaima care plutea peste toate. În mulţime, îl văzu şi pe Culai, un coleg de muncă al tatălui ei, în timp ce înjura de mama focului: „’Tu-i mama ei de viaţă, că nu mi-a fost dat s-o văd pe soacră-mea murind înaintea mea! Nici acu’ n-o să scap de ea!”.
Dintr-odată, fata conştientiză că, într-adevăr, avea să moară şi ea, alături de ceilalţi. Cu febrilitate, încercă să-şi pună un pic de ordine în gânduri:
– Aşadar, o să mor. Da’ doar n-o să mor aici, privindu-i pe ăştia cum urlă. Ar trebui să mor liniştită, lângă cineva la care ţin. Ia să vedem, pe cine iubesc… Să mă duc acasă… Da, la mama am ţinut destul de mult, dar ea n-a fost în stare să-mi dea măcar un sfat, atunci când aş fi avut cu adevărat nevoie! Tata? Cred că o să-l prindă cataclismul în timp ce schimbă roata la o maşină, după ce a mai „lins” o bere… Nu, nu… Poate o să trec şi pe la ei, ca să-i pup, dar nu rămân acolo… Da’ stai, că am o mulţime de prieteni… De exemplu, Petruţ… Da, dar el, în afară de faptul că mi-a luat haine şi mi-a făcut toate mofturile, a mai făcut şi alte greşeli… Ca să nu mai spun că, de când i-am dat papucii, şi-o fi găsit o altă prietenă… Florinel… Mda, ăsta părea băiat bun, m-a luat la discotecă, m-a lăsat pe mine să plătesc, iar de atunci, i-am pus sare pe coadă… Mişu… |sta da, bărbat! Mamă, ce bine-i mai stătea în blugi şi tricou, că se topeau toate smardoaicele după el… Da, dar dacă acu’ o fi cu vreuna din ele? Cristinel? Nţu, ăstuia nici măcar nu-i plăceau manelele, ce dracu’ să fac lângă el, să-mi aştept moartea ascultând muzică clasică?
…Tot cugetând, Anca se lăsă dusă de valul mulţimii. Culmea e că acesta o ducea chiar către casă. Urcă scările rapid, dar acasă nu-l găsi decât pe fratele ei.
– Ce faci, ai auzit? îl întrebă ea, nervoasă.
– Ce, chestia asta cu sfârşitul? Atâta pagubă, şi-aşa eram în ultima lună de şomaj.
– Unde-s mama şi tata?
– Tata doar ştii că la ora asta n-are cum să fie acasă, iar mama s-a dus să-şi ceară iertare de la bunicii noştri, pe care i-a lăsat pe drumuri după ce le-a vândut casa.
– Ia uite, ce suflet bun are dintr-odată!
– Nu mă interesează. Dacă pleci, să-ţi iei cheia! o povăţui frate-său, tolănindu-se în pat.
Ieşi iarăşi. Doamne, ce grozăvie! Şi cât mai era? Poate mai puţin de o oră…
La un moment dat, observă cum un tip, pe care-l cunoştea din vedere de la discotecă, o privea insistent.
– Ce faci, dragă? o întrebă acesta, cu voce de Don Juan.
– Ce să fac… Încercam să-mi dau seama pe cine iubesc, ca să am şi eu cu cine petrece sfârşitul lumii…
– „Petrece”!… Bine zis! Păi eu ce-oi fi, cioată? Hai la mine, să ni-l petrecem împreună!
Merseră la el, care destupă o sticlă de rachiu şi puse o casetă cu manele. Dansară, după care el o atrase lesne către pat. Ea la început se împotrivi, mai mult din cochetărie.
– Ce ai, dragă? o întrebă el, mirat. Nu-ţi place să „cazi” prea uşor?
– Nu neapărat de asta, dar nu mi-am luat anticoncepţionalele.
– Dar n-ai auzit că murim în mai puţin de o oră? Ce-ţi mai pasă? Şi doar nu vrei să dau colţul cu spiriduşii ăştia cu codiţe şi plini de năzbâtii în mine!
…Făcură dragoste pe săturate, în timp ce din când în când beau rachiu, ca să-i prindă moartea binedispuşi. Într-un târziu, adormiră, sughiţând.
Anca se trezi spre seară, în timp ce la ştirile TV se preciza: „Datorită zilei de astăzi, 1 aprilie, în unele locuri din ţară s-a zvonit că ar putea veni sfârşitul lumii. Iniţiatorii acestei glume îşi cer scuze de la cei care au perceput-o într-un mod exagerat…”.
Fata se scutură, se îmbrăcă rapid şi fugi pe scări, în timp ce, din casă, se auzea vocea hodorogită a proaspătului iubit: „Unde pleci, măi, cataclism cu fustă?”.
În timp ce se îndrepta spre casă şi rememora toate cele întâmplate în acea zi, abia atunci înţelese că, într-o zi, moartea ar putea-o surprinde fără a avea alături o iubire adevărată.

***

Nr.6 Baba Stana

Baba Stana locuiește pe ulița ce duce spre balta Călugăreni, un lac destul de adânc, în a cărui apă limpede, cu mici insule de nuferi și lintiță, trăiesc tot felul de pești. Mai ales plătica și baboiul care pot ajunge la 2-3 kilograme bucata.
Bistrițenii pun setci, dau cu minciogul, așa încât fiecare știe să gătească saramură sau ciorbă acrită cu corcodușe, primăvara, ori cu aguridă, în timpul verii. Cei mai tineri merg la scăldat, din primele zile ale lui iunie, până spre sfîrșitul lunii septembrie, căci la câmpie, întotdeauna verile fură timp de la toamne și tot cu mânecă scurtă te îmbraci, chiar dacă în calendar nu mai este vară.
Ulița, la fel de prăfuită, nu se deosebește de altele: străjuită de case din cărămidă arsă, iar unde și unde se zărește câte-o fântână cu ghizduri din piatră și ciuturi prinse cu lanțuri groase de un scripete.
Casa bătrânei a rămas netencuită pe dinafară, de pe vremea când trăia Mitrică, bărbatul ei, căci el s-a îmbolnăvit de plămâni, nu mai avea putere și , în plus, a fost lovit în burtă cu coarnele de Nelu, berbecul de rasă, astrahan adevărat, pe care îl țineau în curte.După șase luni de zăcere, Mitrică s-a stins. Femeia a rămas singură; și-a văzut de viață, nu avea copii s-o ajute.
De atunci, nu a mai dat înainte cu nimic. Se descurca greu, chiar dacă a continuat să le facă oamenilor descântece de deocheat, pe scrisă sau să le dea în bobi. Pentru descântece trebuia să se culce devreme, să aibă timp să viseze.
De curând, a primit chitia unei fetițe care stă pe Înfundata, unde este și moara satului. Viorica are 4 ani și nu tace din plâns de câteva zile.
A venit daica Geana, buna fetiței, s-o roage pentru un descântat. De departe a observat-o apropiindu-se și a bănuit de ce vine.
-Bună dimineața, Stană, ce mai faci, sănătoasă? a întrebat-o bătrâna de pe Înfundata.
-Bună dimineața, daică Geană, ce să fac, mai nimic, ca și tine, cu bătrânețile. Da’ la ce veniși?
-Stană, ț-adusăi chitia lu’ nepoată-mea, Viorica, fa, de c-o știi pe fată, n-ai trecut la moară de-atâtea ori și-ai văzut-o la poartă?
O văzuse, adevărat, era o copilă bălană, slăbuță, cu două păpușele în brațe, sta pe băncuță și vorbea cu ele.
-Da, fa, o știu, cum să nu. Ce-are, e deocheată?
-Pă’ altceva ce să aibă? Că nu mai tace din plâns. Se supără pentru nimic, i-am făcut și frecție cu gaz, i-am pus ventuzele, degeaba!
Ete chitia cu care doarme, da’ chiar la noapte să te apuci, că nu mai este de trai cu ea.
-Bine, daică, las-o aici și vii sâmbătă să vorbim.
Daica Geana plecă, lipăind din papucii negri de plastic, urmărită cu privirile de Stana, până nu se mai văzu, căci ulița se despărțea în două drumuri, unul îngust, abia dacă avea loc să treacă un car, celălalt, unde sta Geana, mai larg, pe unde trecea toată suflarea satului, la moară.
Baba Stana își aduse aminte că avea și baticul de la Năncuța, nevasta lu’ Gică, de pe linia mare, pentru fata lor, profesoara, să-i facă pe scrisă. Împlinise 30 de ani și tot singură era!
***
Descântecele se spun pe întuneric, apoi, după ce le rostește, maica Stana face semnul crucii și se culcă să viseze ceva frumos!
Înainte de asta însă, se spală, duhurile rele fug astfel, apoi se pune în pat, ia lucrul ce i s-a adus pentru descântat, împunge cu acul în obiectul acela și îngână domol vorbe pentru deochi: Păsărică albă, codalbă, / Sări ici, sări colea, / Sări-i-ar ochii cui deoacehe, / Moroiului, strigoiului, /Moroaicăi, strigoaicăi,/ Deochetorului, deochetoarei!/ De-o fi deocheat de voinic ,/ Să-i pleznească boașele,/ Să-i curgă pișații,/ Să se minuneze lumea și țara,/ Cum s-a minunat de Viorica, / De-o fi de fată mare,/ Să se-mbolnăvească de boală grea,/ Să-i cadă căsâța,/ Să se minuneze lumea și țara,/ Cum s-a minuat de Viorica,/ Iar de-o fi de femeie,/ Să-i crăpe țâțele/ Și să-i curgă laptele,/ Să-i moară copilașul de foame, /Să se minuneze lumea și țara, / Cum s-a minuat de Viorica./ Nimic nu știu, nimic să nu-i fie, / Descântecul de la mine / Și leacul, de la Dumnezeu! Amin!
***
Șase săptămâni, seară de seară, maica Stana spune descântecul, în timp ce, la biserică, popa slujește sufletul celui deocheat, pomenindu-l la fiecare slujbă de sâmbătă, în pomelnicul viilor.
După aceste săptămâni, suferința deocheatului dispare, mai ales la copii, că sunt frumușei foc și oamenii mari, când îi pupă pe obraji, uită să-i scuipe, să nu se deoache! Uită… și atunci necuratul atâta așteaptă, își vâră coada, iar copilașul se pune pe plâns, din nimic.
Maica Stana face și pe scrisă, la fete sau la flăcăi tomnatici. O să înceapă și pentru fata Năncuței, după ce termină de spus pentru Viorica.
Are nevoie de un lucru de la cel care nu-și găsește perechea: batic, fular, uneori chiar cămașa de noapte la fete, în orice caz, ceva care să atingă pielea și pe care, după descântat, să-l poarte cel în suferință.
Acum va folosi baticul de mătase naturală, subțire, să te uiți prin el, cu boboci albi și roșii. Frumos batic, se vede că nu-l poartă oricine!
Ritualul este același: pe întuneric, după ce se scaldă în albie, să fugă răul de pe corpul său, încât să poată visa. Un vis bun, că numai acela este leacul. Dacă visează urât înseamnă că nu există vindecare, nu-i ursită pentru cel singur, nu-i drum în viața asta, pentru cel deocheat!
Descântecul pentru scrisă e diferit de cel pentru deocheat.: Stea, stea, draga mea,/Stea, stea, draga mea,/ Stea, stea, draga mea/ Du-te adă data mea!/ D-o fi în sat cu mine/ Să–l aduci până mâne.
D-o fi în alt sat/ Să-l aduci pe-nserat,/ D-o fi-n altă ţară,/ Să-l aduci mâne sară/ D-o fi peste apă,/Să-i dai o luntriţă să treacă. Amin!
***
Așa s-au căpătuit mulți în sat, cu ajutorul maicăi Stana, da’ ce mai recunoaștea vreunul? Le e rușine să spună cum și-au găsit perechea, cum le-a spus visul maica Stana și i-a îndrumat în ce sat să meargă la horă, când să se prindă în joc și cum arată scrisa lor, că nu te puteai aștepta s-o nimerești, dacă te așezai lângă cineva deja luat.
Baba Stana nu se supăra niciodată pe cei nerecunoscători. Ea se mulțumea să-i ajute cu descântatul, așa cum știa, cum învățase de la muma ei. Tot așa învățase și muma, de la maică-sa, bâtrâna care crescuse 6 copii, fără să ceară nimic de la nimeni; omul îi plecase pe front și nu mai venise. A nădăjduit până a închis ochii că se va întoarce.
Asta știa Stana din poveștile spuse de muma Frosa, iarna, când stăteau amândouă cu furca-n brâu, torcând, că timpul trebuia umplut cumva, să nu bagi de seamă frigul din casă.
***
Baba Stana a pregătit întâi căciulița din finet, apoi baticul primit de la Năncuța, pentru fata ei.
Bogată era, profesoară era, nici mai urâtă ca altele nu părea, de ce nu s-o fi măritat pân’ la 30 de ani? s-a întrebat în gândul său maica Stana, dar a alungat repede întrebările fără răspuns.
A turnat apa în albie, cămașa curată era pe scaun, apoi s-a aplecat peste margine să încerce dacă se încălzise destul apa . Era tocmai bună! A luat o bucată de săpun, s-a urcat în albie, turnând cu trochița apă peste tot . Îi plăcea cum cădeau șuvoaiele pe umeri, pe spate, pe gât, se obișnuise să-și toarne singură, pe unde nu putea să ajungă, folosind trochița.
Răsărise luna pe cer, iar tăcerea domnea pretutindeni, doar lătratul vreunui câine ori greierii tulburau liniștea acelei nopți de vară.
***
Seară de seară, maica Stana își murmura descântecele, până-ntra șasea săptămână, tălmăcea visele frumoase și minunea trebuia să se producă.
Viorica se vindecase dintr-a doua săptămână de descântat, greul rămăsese cu Tincuța, profesoara.
Într-o dimineață din săptămâna a patra, s-a trezit la poartă cu Năncuța, dar nu să afle ce a mai visat baba, ci pentru a-i spune că fata lor se mărită.
-Maică Stană, ne-ai fost de mare ajutor, se mărită fata, i-au venit pețitorii tocmai de la Băilești. Oameni de oameni, iar băiatul, nici n-am ce să mai zic! Mare noroc am avut cu tine! Duminică mergem la cuscri să le vedem averea, am pus și data nunții, că dacă tinerii s-au plăcut, ce era să mai așteptăm!
-Fa Năncuță, înseamnă că Dumnezeu mi-a auzit descântecele și a făcut precum l-am rugat.
-De-asta am și venit, ete colea 100 de lei, că și tu te-ai rugat pentru scrisa ei. Să-ți cumperi de la cooperativă ce-ți trebuie, zise Năncuța, în timp ce îi întindea hârtia albastră, un pic mototolită.
-Năncuță, puteai să nu-mi dai nimic, eu tot m-aș fi bucurat de scrisa fetii. Da-ți spun din suflet că nu mai aveam de niciunele, o să mă duc să mai târgui și eu câte ceva.
-Să știi că nu te-aș fi lăsat degeaba, chiar dacă nu se-ntâmpla, ce, erai tu de vină? Nu erai, așa că, acu’, pentru că s-au potrivit toate, e și mai bine, adăugă Năncuța.
Femeile se despărțiră și bătrâna intră în ogradă. Își luă căruciorul cu care ducea butelia la încărcat și se îndreptă spre moară, să-și cumpere un sac de făină. În ultima săptămână mâncase numai mămăligă și ciorbă de lobodă.
Acasă, frâmântă bucuroasă pâinea, așteptă un ceas ca să se dospească și o coapse în țestul încins. După alt ceas de așteptare, ridică țestul, odaia se umplu de mirosul grozav al pâinii rumenite. Coaja prinsese puțin luciu, de la roșia stoarsă pe deasupra și maica Stana nu mai avu răbdare. Rupse un codru din azima aburindă, mușcă din el cu atâta poftă, încât dumicatul i se înfipse în gât și trebui să bea repede o gură de apă să nu se înece.

***

Nr.7 Fantasma trecutului

1. Iubire întrepătrunsă

Îţi tai din suflet şi te creez din nou doar pentru mine. Şi chiar de te doare şi nici măcar nu mai ştii cine eşti, să ştii că eu te înţeleg. Îţi simt durerea pe care încerci s-o ignori din cauza lor, cei care nu te vor aşa cum eşti. Dar pe mine nimeni nu mă aude şi nimeni nu mai vrea să mă asculte, nici măcar tu nu-mi poţi înţelege sentimentele cu adevărat, cred că nici eu nu mă mai cunosc. Merg pe străzi nebun în căutarea ta speranţă, dar nu pot să te văd. De ce te ascunzi de mine în umbre reci, de ce mă faci să ţip din nou în mine ca să nu fiu auzit? Poate pentru că m-am înşelat… tu chiar mă auzi, dar oare mă şi asculţi? Alerg grăbit spre tine dar de data asta fără suflet ca să nu mi-l rupi din nou. Simt că încep să mor uşor, poate în trecut era ceva normal dar nu şi acum când moartea îmi suflă în ceafă şi când destinul s-a săturat să-mi tot bat joc de el. Acum e altfel, acum doare când mă înec în mine plin de griji, când ea e aproape şi nu mai simte aerul din mine. Nu mă lăsa să te simt încet, te vreau tot mai aproape, te vreau acum. Acum vreau să te iubesc, să-ţi strâng în braţe trupul până îţi storc sufletul din tine şi mă îmbăt cu el. Hai să ne iubim aşa nebuni ca nimeni alţii. Muşcă-mi buzele din nou iubito şi fă-mă să te vreau tot mai aproape. Lasă să ardă în mine dorinţa de a te vrea. Ucide-ţi zâmbetul hilar din tine şi spune-mi că mă vrei şi nu te saturi. Sărută-mă din nou pe gât cu şoapte care-mi spun că mă iubeşti. Atinge-mă cu mâna ta ce piere şi ce se pierde în mâna mea ce strânge până şi sufletul din tine. Iubeşte-mă ca pe un nebun ciudat ce sunt. Spune-i timpului să se oprească şi lasă-mă să dorm în tine şi să nu mă mai trezesc. Sunt fericit şi mă întreb cum de e posibil? Atunci mă uit prin ochii ei şi îi văd sufletul care vrea să-mi cuprindă toată fiinţa, îi simt mâna care e o prelungire a feţei mele şi apoi dacă nu ar fi de ajuns aud un uşor te iubesc şi ajung în extaz. Corpul îmi e cuprins de un fior pe care nu-l pot controla şi zbier în mine cu toată puterea care mi-a mai rămas că o iubesc. Mă topesc în braţele ei şi aştept pierdut în lumea mea sărutul ei cald pe buzele mele. Văd o lacrimă pe obrazul ei şi încep să plâng şi eu nebun după ea. Plângem amândoi ca nişte copii maturi prinşi în jocul iubirii. Nimeni nu renunţă la ideea de a se schimba, dar e prea târziu, am făcut-o amândoi. Suntem înnebuniţi unul după altul şi atunci într-un extaz de nebunie râd şi mă opresc din plâns. Nu mă pot opri din a-i spune te iubesc de o grămadă de ori. Atunci ea mă priveşte nebună şi îndrăgostită şi mă face să-mi dau seama că mă iubeşte mai mult decât pe ea. Iubito, eşti ca o umbră goală ce se prelinge în mine. Vreau totul de la tine chiar şi aerul dintr-un sărut. Te vreau o viaţă întreagă şi nu-mi eşti de ajuns. Lasă-mă să-ţi simt trupul şi să nu mai vreau să mă opresc. Vreau să ne contopim corpurile înnebuniţi de euforie. Apoi spune-mi te iubesc şi lasă-mă să mor din nou reînviat în tine.

2. Sentimente care sfâşie

M-ai făcut să te aştept mort în mine ca un nor negru ce aşteaptă ploaia. Visez din nou spre tine de parcă te-aş cunoaşte pentru prima oară. Nu înţeleg de ce nu vii mai repede să mă opreşti din această nebunie. Destin creat să fii mai dement şi decât mine alungă-mi setea de sânge viu neoprită din mine. Acum şi moartea îmi dă aripi să mă desprind de trup, iar eu le înmoi în venin să nu le mai pot folosi. Dar noaptea îngerii îmi fură aripile când adorm în mine şi le pierd pentru totdeauna. Mă afund în propriul abis care e creat din iubire ce mă orbeşte în faţa vieţii. Încep să văd prin ochii tăi, gura ta e deja o parte din mine iar gândurile tale sunt şi ale mele. Te simt în fiecare pas din umbră, te aud prin adieri de vânt şi te văd în fiecare chip ce se întoarce înspre mine. Îmi pare rău că am plecat de lângă tine, dacă aş putea aş plânge cu lacrimi de sânge iubito. Te iubesc, eşti totul pentru mine dar în ritmul ăsta mort nu ştiu cât mai pot rezista. Aş vrea să vii şi tu aici, aş omorî doar ca să fii cu mine acum. Spune-mi măcar odată că încerci, vino acum şi printre lacrimi reci spune-mi că mă vrei cu adevărat. Renunţă la acele gânduri negre, te rog, până nu e prea târziu. Nu mă alunga doar pentru că mă iubeşti dar nu poţi să renunţi. Îmi potolesc dorinţa de tine din gânduri scurse din iubire şi picurate cu sânge inocent. Aud în mintea mea strecurată prin nebunie cum îmi şopteşti iubirea ta plină de pasiune şi dorinţă, dar tu nu eşti aici. Într-o clipă mi-au trecut prin minte toate amintirile cu tine şi abia atunci mi-am dat seama că tu chiar eşti diferită faţă de celelalte. Eşti deosebită într-atât încât îmi eclipsezi imaginaţia. Abia acum îţi calc cu adevărat pentru prima oară în lumea ta. E atât de bine aici, e atât de frumos dacă te poţi lăsa purtat de val, dar cred că eu nu mai pot face asta acum când simt moartea atât de vie în mine. Printre bătăi absente ale inimii mă agăţ de viaţă ca un nebun ce nu vrea să se dea bătut dar simt că mă pierd uşor în moarte. Iubirea mea e ca un drog iubito, iar în momentul ăsta am luat o supradoză şi e bine, atâta timp cât nu pier din nou în umbre reci ce vor să mă înconjoare.

3. Trezirea din durere

Acum că nu mai sunt cu tine îţi omor destinul şi-l iau cu mine în iad să vezi şi tu ce viaţă am iubito. Îţi aprind flacăra stinsă a vieţii ca să simţi ce am simţit când eram cu tine. M-am săturat de atâtea lacrimi aşa că am să o smulg cu forţa pe ultima şi am să încerc să fiu din nou eu. Tu, cea care ai fost muză a morţii mele îţi mulţumesc că m-ai făcut să retrăiesc prin moarte. Aveam nevoie de asta, trebuia să mor iar ca să pot trăi. Încerc să închid în mine acest ultim capitol de viaţă cu gândul că nu se va mai repeta. Dar oare de ce nu pot, de ce mă gândesc tot la tine, de ce încerc să închid ceva deschis cu sânge? Sunt încă viu dar nu şi fără tine. Te-am ignorat şi ştiu că a durut, nici nu mai ştiu dacă te vreau, dar tot ce ştiu e că încă îmi mai creezi sentimente când te văd. Toţi îmi spun să fiu cu tine dar cred că e prea târziu, oricum nu ai fi înţeles niciodată cum m-am abţinut să nu-mi omor destinul doar pentru tine. N-ai să înţelegi cât de mult te-am iubit pentru că nu m-ai crezut niciodată. Acum că totul a trecut nu cred că îmi mai pasă, sau poate îmi place să mă mint ca să te pot uita. Tu, cea care mai făcut să sper că există un Dumnezeu, îţi mulţumesc că acum îmi dau seama şi mai mult spre ce fantasme false mă îndreptam cu mintea aproape răvăşită de iubire. Nici măcar nu mai contează a cui e vina, a mea sau a ta, sincer să fiu m-am săturat să mă tot gândesc la asta. Ţi-am dat atâtea şanse pe care le-ai călcat în picioare. Mi-am ucis îngerul şi demonul de pe umăr ca să pot fii doar cu tine, nu cu vorbe spuse aiurea dar tu nici măcar nu ai simţit asta. Încerc să mi te scot din minte şi se pare că reuşesc, dar nu aş fi putut fără tine, fără cuvinte care mă rupeau şi mă trezeau la realitate. Am crezut că eram viu din nou când eram cu tine, dar atunci de ce oare mă simţeam mort. Poate pentru că încercai să mă omori uşor fără să-ţi dai seama, ca să mă aduci în stadiul în care eşti tu. Tu nu mai poţi trăi pentru că nu mai ai nici vise şi nici speranţe, iar ca să poţi fi cu cineva îl aduci în starea asta doar ca să nu te simţi singură. Abia acum mă simt viu când nu mai sunt legat de o iubire ce mă durea, aşa că nu putea fi numită fericire oricum. Ştiu că toate astea dor dar crede-mă, pentru mine dor şi mai mult pentru că eu le-am trăit. Aş vrea să te scot definitiv din minte şi să nu mai mă gândesc la tine, nu mai vreau să fiu cu tine. Şi atunci de ce mă doare când spun asta, de ce nu pot încheia totul acum? Ştiu că e trist dar ceea ce am simţit pentru tine nu voi mai simţi aşa de uşor şi atunci încerc să nu îmi pierd amintirea ta cât încă mai pot. Închid din nou în mine ura ce mă apasă asupra ta, încerc să îţi ignor prezenţa dar încă te simt lângă mine, încă te văd că şi cum ai fi aici chiar dacă tu nu vrei să fi. Pleacă din mine, tu muză ce nu mă lasă viu şi încearcă să mă ademenească în lumea ei moartă. Nu mai îmi place lumea ta, nu mai vreau să fiu acolo pentru că doare şi durerea ta îmi provoacă răni ce nu mă pot opri din a-mi face rău. Aş vrea să-ţi mai pot spune multe cuvinte iubito, dar nu mai pot pentru că nu mai eşti a mea şi cel mai bine e că nu mai eşti a nimănui, altfel nu ştiu cum aş fi trecut prin toată lumina umbrelor doar ca să nu te mai văd. Acum că iubirea s-a evaporat în mii de bucăţele tot ce pot să-ţi spun e… adio, pentru totdeauna.

***

Nr.8 Eșafod pentru mama

Măștile se mișcau cunoscător, organizat ca-ntr-o procesiune.În economia de gesturi, nu ghiceai vârsta celor ce le purtau.Căutam febril indicii de orice gen despre oamenii din spatele lor.Căutam …, ca să-mi temperez neliniștea.Și dacă era posibil, să mă ”împrietenesc” cu necunoscutul amenințător. În rigiditatea generală, doar extremitățile mascaților erau mobile: capul, brațele și picioarele.Mișcările bine articulate, sigure și puține.Capul executând stânga – dreapta cu expresia ascunsă sub masca albă, veselă sau tristă, brațele expunând doar palmele înmănușate alb și picioarele vârâte în bocanci grosolani și ciorâi, întunecați ca și pelerina ce le curgea larg peste corpuri.Un soi de ”kandoora” bărbătească musulmană.
O clipă m-a vizitat gândul amuzant că masca, ”kandoora” , bocancii și mănușile erau o combinație nereușită estetic.O combinație cel puțin ciudată.Ca oportunitatea acestui gând.Asocierea articolelor într-un tot neomogen vestimentar a constituit o primă lămurire asupra purtătorilor.
Stăteam nemișcată în mijlocul lor, punctul stabil în foiala discretă, tăcută, ordonată și știutoare.Bocanci negri și mănuși albe…..Bocanci – bărbătești, duri, rezistenți, soldățești, un element al acțiunii, al vânătorii și al cuceririi terestre, orizontale și mănușile …Se alăturau cu delicatețe, finețe și feminitate vrând parcă să anuleze sau să tempereze măcar, grosierul, brutalitatea încălțărilor.Pelerina neagră camufla perfect corporalitatea, ascunzându-i ”slăbiciunile” – comunicarea prin gestică -, lâsându-te într-o nelămurire continuă.Haina sfârșea cu glugă, un element care scotea veșmântul din zona modelului musulman străvechi și-l trimitea undeva în contemporaneitate, pe străzi, în curentul hip-hop, pop.Gluga disona cu tiparul, dar răspundea perfect nevoii prime. De camuflare. Iar pentru o deghizare desăvârșită venea masca, ascunzătoarea perfectă a trăsăturilor și a sentimentelor.Anonymous?
– Femeie! Te lepezi …
M-a săgetat vocea tunată a uneia dintre măști.Doi ”soldați ”, pășind alături unul de altul, s-au apropiat purtând pe brațele întinse o frânghie ce mi-a atras impetuos privirea.Era o împletitură vegetală de liane – presupuneam !- din care ieșeau, ici și colo, frunzele încă proaspete.Împletitura era tratată ritualic. Alături de ea se odihnea o panglică neagră.
Imaginea m-a panicat.Cumva justificând panica mea, nu foarte departe, s-a auzit ca într-o naștere – cu sunet plin, rotund, expulzant – un zgomot ca o prăvălire muntoasă.O alunecare, o desprindere terestră gemând înfundat mi-a cuprins gleznele într-o îmbrățișare teluric – senzorială.Gleznele mi s-au înfiorat, iar fiorul mi-a electrocutat trupul întreg, asociindu-se înfiorării din natură.Am închis ochii, ca pentru a mă apăra.
– Femeie, te lepezi de bunul tău simț păgubos, de…
…răsunau vocile măștilor ce se apropiau.
Apropierea lor m-a clătinat, iar alunecarea muntoasă mi-a urcat cuprinzător înspre pulpe.Le-a înconjurat posesiv, reîntorcându-se spre tălpile goale, pironite în iarbă.
A treia mască s-a îndreptat în pas cadențat, ceremonios spre celelalte două oprite deja în fața mea.S-a întors o clipă cu spatele, iar când m-a privit inexpresiv, fără ochi, avea deja panglica neagră în palmele albe.
Mă aflam într-un minunat luminiș atât de calm și de verde, încât cu greu îți putea incumba teama, retractilitatea.M-ar fi îmbunat chiar, dacă în jurul meu nu ar fi pornit dansul măștilor.Și mai era ceva. În dreapta se ridica silueta unei construcții de lemn, deloc străină. Ceva similar mai văzusem undeva: în cărțile de istorie, prin albume, expoziții.Construcția lemnoasă, masivă, întruchipa o platformă pe care se ajungea urcând câteva trepte.O înconjurau margini simple tot din lemn.Un soi de balustradă.Perimetrul platformei era ”mobilat” auster: un dreptunghi solid înalt de circa doi metri, cu un cadru mobil terminat într-o lamă metalică. În același perimetru se afla oarece deosebit de funcțional, cred!. …: un butuc și un satâr.Cinică opțiune!
Imaginea m-a fulgerat și mi-am adus brusc aminte unde anume văzusem , pe viu, o astfel de construcție. La Cetatea Poenari din România, unde fusesem cândva în vizită.Incredibil!Edificiul din dreapta mea nu era nimic altceva decât unul medieval destinat execuțiilor din piețele publice: un eșafod!
Într-o fracțiune de secundă panglica neagră mi-a fost trecută peste ochii. Mi-am simțit mâinile cuprinse de două palme reci și plasticate. Apoi am perceput textura prietenoasă , dar dură a frânghiei de liane.
Țipătul meu bătând surd, aritmic în locul inimii, s-a izbit cu disperare de toți pereții interiori ai ființei mele căutând o ieșire.M-am clătinat, iar clătinarea pământului din afara mea și din mine mi-au apucat mijlocul.Alunecam silențios, crispat și neputincios.
– ” Fată verde cu părul pădure…..” a apărut ca un suport din nicăieriul speranței, un vers cunoscut.Din desișul pădurii în care mă aflam sechestrată – domniță în exil -, îmi răsunau tot mai limpede, mângâietor, ritmuri haiducești pletoase, zbătându-se în goana cailor. Ropotul copitelor – percuție magistral stăpânită! -se armoniza muzical cu alunecarea muntoasă .
– ”Cocoșii negri cântară,/Zorile nu se vărsară./Zorilor surorilor,/Nu grăbirăți a zorire..” .
Alergarea de cai se articula .Ochii mei acoperiți deslușeau în zarea imaginației ceața codrului dezlănțuită de copite.Voci umane în corul răpăiturilor se împleteau ca frunzele din sfoara ce-mi împreuna mâinile la spate.Groaza mi se mutase din piept în tâmple, zvâcnind dureros în cercul cranian.
-Te lepezi, Femeie? De rigori, de tradiții, de mecanisme, convenții și manierisme…
Întrebarea îmi încorseta creierul și trupul ca o platoșă metalică, șuierătoare ca metalul copitelor răsunând tot mai cadențat, mai ritmat, sonor, în zbateri pletos- masculine.
– ”Nu-mi este frică să mă împotrivesc și să iau atitudine/Veniți toți și dați-mi mâna/Vom merge pe acest drum împreună, prin furtună.” se împotriveau din întunericul veșmintelor mascații, în dansul ghicit funebru dimprejurul meu.
Eram vânatul, iar strigătele cântate ale pletoșilor pribegi, singura mea scăpare.Ele și rock-ăitul, clocotul copitelor.
”Cocoșii negri cântau…”
… toată încrederea din cântecul codrului pălea, se năruia în rotundul horei mascate.
– ”Vom merge pe acest drum împreună…”
Coloana m-a abandonat moale, ca un cartilagiu ce se fluidifică, și-n căldura scurgătoare ce m-a cuprins am perceput o frază. Ultimă. Rostită de o voce șocant de cunoscută:
– Cu tata va fi mult mai ușor!….

***

Nr. 9 Un moment astral

Aveam 25 de ani când … am avut parte de un, hai să-i spunem, ”experiment!” … vă voi povesti despre ce a fost vorba dar, voi păstra secretul asupra unor detalii ”picante!” Trebuie să vă spun că toată viața am fost aras de mister, de ”ascunsul” care e ste peste tot în lumea noastră, îmi plăcea să descopăr secrete, chiar și acolo unde nu existau! să umblu prin locuri ”curioasse”, pe drumuri ascunse și mai puțin umblate, să rătăcesc prin păduri, dese, de multe ori, prin care abea te puteai strecura, de a zăbovi pe sub tufe, odihnindu-mă, de a pătrunde în casele părăsite și dărăpănate chiar, de a merge prin cimitire şi de a intra în cavouri … Dar cel mai mult mă atrăgeau ”podurile”, podurile caselor … acolo era prezent misterul, plin de lăzi, cufere de toate formele și mărimile, pline cu obiecte vechi și ”curioase”, cărți diferite, rafturi cu obiecte care mai de care mai ciudate, papuci vechi, cercuri uitate și, acum, nedorite, mingi dezumflate, unelte care nu mai erau folosite .. toate claie peste grămadă și totul acoperit de praf. Era o penumbră care învăluia totul, podul transformându-se în ceva magic, ceva la care reveneam mereu și mereu, pentru că mereu descopeream câte ceva ”nou!” și aveam poduri, câți vecini existau, nu cred să fi scăpat vreun pod, ”nevizitat” de noi – eram doar trei copii, vecini și prieteni buni! Ce vremuri ..dar și ce poduri!!! Ceva mă atrăgea în acele locuri și, trebuie să o spun, mă simțeam bine, extraordinar de împlinit, ceva ce mă liniștea, chiar dacă, de multe ori, o mărturisesc, îmi era teamă, un fel de frică, pentru că ”necunoscutul” îți provoacă frică totdeauna!, de ce puteam găsi, la ce mă puteam aștepta … Curiozitatea și dorința de mister m-au mistuit toată viața, s-au ținut scai de mine!
Pe la vârsta aceea, experimentam dragostea și iubirea, vedeți, eu cred că este o diferență clară între cele două noțiuni și nu insist de loc, pentru că vreau să vă povestesc ”experimentul… Și totuși…voi adăuga ceva, necesar – la început, într-o relație, este dragostea, celebra ”îndrăgosteală” … cînd zbori, simți fluturii în stomac, nu vezi defecte ci doar calități etc, etc …. apoi, când are loc actul sexual între cei doi, ”ceva” dispare, dragostea se transformă în altceva, poate în ceva mai ”serios”, poate în ceva mai mai trainic …să fie iubirea?, poate! … dar, din punctul meu de vedere, dispare ”IDEALUL DE IUBIRE” – adică, iubirea împlinită, dusă până la capăt, te face să pierzi ”idealul feminin!”. Poți compune poeme de dragoste, poezii de iubire, povești despre frumusețea femeii, doar atunci când nu ai avut de-a face – înțelegeți ce vreau să spun!, cu o femeie, pentru că dispare ideea de mister a femeii, dorința de a o avea, căutarea de mijloace pentru a fi în apropierea ei, s-o simți, să-i miroși pielea, să o admiri ca pe o icoană! Nu știu dacă m-am făcut înțeles dar asta este și așa simt eu!
Hei, zic să continuăm! În preumbările mele prin Iași, orașul în care m-am născut, în care am crescut și în care am sărutat prima oară o fată … a venit, la un moment dat, la mine, o țigăncușă cu un text prea bine știut – ”Boierule, dă-mi și mie un leu, hai că te văd om frumos! și bun” … însă, felul în care rostea cuvintele, poate glasul ei care îmi aducea aminte de ”ceva”, m-a făcut atent și mi-am îndreptat privirea spre ea – era o țigancă tânără, să tot fi având 16-17 ani, brunetă, cu un păr mai ceva decât pana corbului, care-i cădea frmos pe umeri ajungând până la jumătatea spatelui, cu o piele albă, perfectă (de unde până unde piele albă în neamul lor, care are, de obicei, pielea măslinie, tuciurie!), dar ceea ce m-a uluit, a fost frumusețea ei! Un oval pefect al feței, ște sprâncene mari, care tronau, frumos arcuite, deasupra unor ochi – nu o să vă vină să credeți … ALBAȘTRI! – ochi vioi, plini de ceva misterios, ochi care te pătrundeau până în suflet,da, ceva foarte curios la fetele din neamul lor, un nas micuț și frumos și o gură, vorba aceea – ”fraga câmpului”, o gură, îndrăznesc să spun … pefectă, cu niște buze cărnoase, pline, de un roz angelic. Era, credeți-mă, o frumusețe, era ca un boboc al unei flori neștiute de nimeni, o frumusețe care trebuia și putea să facă tema unui tablou! Pentru niște momente, destul de lungi, am rămas privind-o, ca omul care vede pentru prima oară Turnul Eifel … m-a trezit din admirație, rugămintea pe care ”minunea” din fața mea, o repeta! Mi-am revenit și am început o conversație cu ea (oare despre ce?), am băgat mâna în buzunar după bani, între timp, deplasându-ne. I-am dat 100 de lei, cea ce era prea mult, ca să văd reacția ei – ori îi lua și fugea, ori rămânea și , în acest ultim caz, era perfect pentru mine, pentru că, în minte îmi încolțise o idee cu adevărat neobișnuită … să-i cer să ”meargă la mine acasă!”!!! Cred că vă minunați de sinceritatea mea, dar ăsta sunt eu – sau ăsta eram eu – dar așa s-au petrecut lucrurile și toate au fost de demult, de ani și ani de zile și, vă rog să mă credeți că nu mi-e de loc rușine!
În tinerețile mele eram mult mai curajos ca acum, când parcă s-a pus praful pe mine, așa că i-am propus direct să meargă la mine acasă și să rămână peste noapte … și, mi-a răspuns după un timp de gândire, timp în care ochii ei erau cufundați total în ai mei, iar mintea ei era concentrată la ceva, destul de intens, pentru i-am văzut încruntarea ușoară a sprâncenelor. Se uita lung la mine, dar parcă trecea cu privirea ei cuminte, prin mine, parcă se uita undeva în viitor, oricum, undeva departe … nici nu mai era acolo, cu mine!!! Ne oprisem și ne uitam unul la altul, cu curiozitate, cu dorință, cu un interes vădit din partea mea, ea având o privire calmă, ca și cum i-aș fi propus să mergem și să stăm pe o bancă, cu o privire caldă, care mă învăluia, cu un interes nedisimulat, pentru mine, se vdea acest lucru și se și simțea. Așteptam tăcut răspunsul ei, bineînțeles că nu credeam într-unul favorabil, dar, așteptam. Cred că a văzut, nu știu cum, speranța din ochii mei, un interes care depășea curiorizitatea, poate dorința, dragostea și admirația pentru ea, pentru ființa umilă care se credea și toate au făcut-o să răspundă favorabil. A râs când a văzut fața mea uluită, a râs cu poftă, dezvelind niște perle, pe care le avea în locul dinților.
Am mers la ”casa noastră”- era o casă pe care o aveam, împreună cu câțiva prieteni și unde veneam, fiecare dintre noi, când făceam vreo ”cucerire!”. Am ajuns, am intrat, ne-am așezat, am servit-o cu un coniac, pe care l-a băut cu poftă dar… era între noi un fel de stinghereală, sau poate doar eu eram încurcat … Ceea ce a spus, m-a lăsat perplex – ”Pot să-ți spun pe nume, te rog … știu că te cheamă Constantin și … nu te uita așa de curios la mine, doar știi ce pot face unele dintre reprezentantele etniei mele!” Am repetat, cred, figura aceea uluită care a făcut-o și de data asta să râdă, ceea ce a detensionat atmosfera și dintr-o dată am simțit cum s-a șters acea stinghereală și, într-un anume fel, am devebit dintr-o dată ”apropiați!” A continuat – ”Constantin, eu merg la baie să mă spăl, apoi, faci și tu același lucru și ne întâlnim … în pat!”. Bineînțeles că am încuviințat, dar, în mine eram, în mintea mea, total ”dat pe spate”, de vocabularul ei, de felul în care rostea cuvintele, era un vocabular ”elevat!”, fără nici un fel de greșeală și fără intonația proprie celor aparținând țiganilor, care-i diferențiază de noi. Vă dați seama cât eram de bulversat! Așa s-au petrecut lucrurile…… iar timpul petrecut ”în pat” … a fost ca un vis, ca un vis frumos, ca un zbor prelung, planat, în care am reușit să trăiesc toate stările minunate ale unui act sexual pe care nu l-am mai repetat niciodată și care va rămâne ca o minune frumoasă, ca un dar primit … de la cine? Această ”țigăncușă”, frumoasă ca o prințesă și minunată în totul, m-a făcut să trăiesc o adevărată ”MAGIE”, ceva special s-a petrecut în acel așternut, a fost, cred eu, o binecuvântare, pe care, s-a dovedit, că o meritam.
M-am trezit într-un târziu, dintr-un somn dulce … satisfăcut fizic, emoțional, sufletește. Parcă m-am născut a doua oară! eram ca un prunc care a primit viață. Ea, era alături de mine și ea trezită de curând … privind-o … am admirat-o pentru felul inefabil în care arăta, mi-am amintit ce s-a petrecut și cu un imbold venit de nu știu unde … i-am mulțumit, sărutându-i mâna, cu dragoste și cu mult respesct, gest pe care l-a apreciat – ”A fost pentru prima oară, când un bărbat îmi sărută mâna, îți mulțumesc!” S – a sculat, am vrut să mă scol și eu, dar ea mi-a spus – ”Rămâi, acolo, în pat” … și am privit-o cu nesaț, ca și cum nu aș fi văzut până atunci, o femeie goală! Știa că o privesc, poate de asta m-a rugat să rămân în pat, și se îmbrăca cu gesturi absolut normale, nimic obraznic, nimic trivial, nimic provocator. Parcă eram în RAI – o femeie perfectă, nu, un înger! îmbrăcându-se! e ceva de-a dreptul minunat! Apoi, mi-a spus niște cuvinte care și acum când mi le amintesc … nu cred că au fost adevărate și, gândiți-vă, au ieșit din gura unei țigăncușe, o ”simplă” țigăncușă!” – ”Constantin, om drag și iubit, am văzut bunătatea care este în sufletul tău, noi doi … trebuia, era scris să ne întâlnim și să petrecem împreună niște clipe de vis. Eu îți mulțumesc mult pentru ce mi-ai oferit … voi ieși iar tu … va trebui să nu încerci să mă cauți, nu mai putem lua legătura, totul s-a rezumat la aceste momente, magice, cu adevărat … ne vom reîntâni totuși … ”ÎN VIAȚA URMĂTOARE, CÂND… VOM FI ÎMPREUNĂ!” Te rog să-mi promiți că nu mă vei căuta!Adio!” Surprins total … I-am promis, bineînțeles, eram ca vrăjit, eram ca sub efectul unei anestezii plăcute, nu-mi venea să cred cele auzite… A deschis ușa, a plecat …. și m-a lăsat din nou cu ”gura căscată” Totul … se terminase!!! Stăteam culcat și mă gândeam la cele spuse de ea și .. nu-mi venea să cred, căutam să-mi imprim perfect în minte cele spuse de ea! apoi, m-am sculat, m-am îmbrăcat și, surpriză … sau nu? …… am găsit pe măsuță ”O SUTĂ DE LEI!” – era bancnota pe care i-o dădusem eu, o bancnotă care mi-a spus atât de multe și m-a făcut să-mi dau seama de cât de ”bogată” e viața, cât de puține cunoaștem și faptul că ne poate surprinde în orice moment, ne poate creea clipe de mister și ne poate face să trăim clipe cu adevărat magice! Nu o voi putea uita niciodată … nici nu aș vrea acest lucru și nici nu aș putea … nici nu știu cum o chema … știu doar că a fost și nu cred că exagerez – ”UN MOMENT ASTRAL!” – al meu și numai al meu – al unui simplu muritor.
Am avut șansa, fără nici cea mai mică îndoială, ca în viața mea să apară un înger, altfel nu se explică de ce nu am mai întâlnit-o pe ”țigăncușa mea adorabilă” și, credeți-mă, am bătut Iașul în toate sensurie, prin toate locurile, care mai de care mai deocheate, am umblat prin toate cartirrele și la toate orele din zi, și din noapte, am cunoscut oameni, tineri și bătrâni, de prin toate mediile sociale și nu se putea să nu o fi întâlnit! … ”dacă ar fi existat!” Nici măcar o dată nu m-am gândit să o caut, așa cum îi și promisesem, am umblat pentru un singur motiv – să experimentez, să cunosc realitatea aceasta, destul de îndoielnică, să cunosc oameni, să devin mai bogat sufletește și, cine știe … undeva într-un colț uitat al inimii mele, exista o fărâmă de speranță că o voi ”revedea!”
Și, în încheierea povestirii mele despre dragoste și iubire, care de fapt a fost o experiență colosală, o experiență și o descoperire a faptului că viața nu e ceva obișnuit ci cuprinde în ea … o doză apreciabilă de ”MAGIE!” – o mărturisire, sinceră – ”Abea aștept … viața viitoare!!!

***

Nr.10 Spectru 2.0

Am sărit din căruţă, m-am întins puţin şi am pornit. Unchiul striga în urma mea spunându-mi să fiu atent, dar dintre noi doi, cel ce trebuia să-şi poarte singur de grijă de acum era el. Picura mărunt, iar stropii fruntaşi încercau să mă încetinească, dar nu reuşeau. Nimeni şi nimic nu putea să mă oprească.
După atâta stat, corpul meu gemea după mişcare, cerea efort şi trebuia să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. Am început să alerg parcă înnebunit şi dornic în acelaşi timp. Ajuns în cele din urmă într-un punct mai ridicat, puteam să văd templul doar dintr-un anumit unghi, ascuns de ochii tuturor colindătorilor care mai treceau din când în când. Doar noi, călugării, ştiam unde să ne poziţionăm. Eram învăţaţi ca în caz de ne pierdem, să ştim drumul spre casă de oriunde ne-am afla în munte.
Poate că ploaia a stins focul, dar fumul încă se ridica printre ţiglele acoperişului. Imaginea m-a înfiorat atât de mult încât corpul controlat ferm în orice moment mi-a tresărit. Am pus piciorul pe o piatră care a alunecat, iar eu am urmat-o tăvălindu-mă prin noroi, pietre ascuţite şi arbuşti pitici zgâriindu-mă şi sfâşiindu-mi carnea. În cele din urmă am ajuns înapoi pe drumul îngust, pe partea cealaltă, unde am fost lăsat lat de o piatră de care m-am lovit cu capul şi de o alta care m-a lovit în plexul solar, lăsându-mă fără suflu.
Nu aveam ce face. Trebuia să continui, aşa că m-am pus pe picioarele care acum tremurau mai mult de frică şi nu din cauza căzăturii, continuând să alerg. Am alergat şi am tot alergat în disperare…
– Lee! Maestre! Unde sunteţi?!
Nimic. Doar sunetul ploii de pe ţigle. Am căutat în camere, am căutat la animale şi bucătărie. Nici la bibliotecă nu era nimeni sau în camera maestrului. Singurul loc unde nu căutasem era marea sală unde ne adunam cu toţii pentru antrenamentele comune.
În timp ce mă apropiam, o explozie s-a auzit în locul care acum fumega, locul care mi-a mai rămas de investigat. Mă tot apropiam în disperare, iar când am izbutit să deschid uşa din lemn masiv, am văzut ceva ce nu-mi doream să văd vreodată. Ceva ce nu doream nimănui…
Un miros de ars m-a lovit de cum am intrat. I-am văzut pe toţi prăbuşiţi, acoperiţi de răni şi sânge…
– Nu, nu, nu, nuuu!!!! Băieţi?! Maestre?! CE S-A ÎNTÂMPLAT?!!?
– M-m-mamon… F-f-fugi…
Nu puteam să respir, iar fumul îngreuna vizibilitatea. Mi-a fost dat să văd oroarea de dinaintea-mi, să îl văd pe Lee care abia m-a strigat mai mult mort decât viu… Un potop s-a revărsat pe obrajii mei în timp ce mergeam printre morţi… Abia l-am recunoscut datorită înfăţişării şi nu ştiam ce să mă fac…
– Lee!!! Vorbeşte-mi!!
– F-f-fugi… Sunt încă aici… Te caută…
– Cine?! Cine a făcut asta?! Cine mă caută?!
Turbam de furie pentru prima dată în viaţa mea şi abia puteam să înăbuş câteva cuvinte, când deodată i-am auzit. Sau poate nu pe responsabili.
– Ucide-i pe toţi!
Cuvintele parcă mi-au fost şoptite la ureche, dar tremuram prea tare ca să îmi mai pese. Tot ce era înăuntrul meu voia să se reverse: de la emoţii până la intestine şi mâncarea din ele. O senzaţie de trepidare mă izbise din plin.
Afară s-au mai auzit două explozii aşa că am ţâşnit pe uşă ca să îi văd: trei dintre ei stăteau acum în faţa mea. Unul cu ochii şi părul alb, asemnător mie, iar ceilalţi doi păreau normali, cu păr castaniu şi ochii lipsiţi de expresie, negrii. Purtau aceleaşi haine, negre cu aceleaşi modele, deci trebuiau să fiu aliaţi.
– Asmod, e aici. A ajuns.
– MAMON!!! În sfârşit!!
– VOI!!! O să plătiţi pentru ce aţi făcut. Pregătiţi-vă!!
– Ucide-i acum!!
– Leviat, în spate, ascunde-te! Satna, pregăteşte-te!
– Foloseşte-mă!
– Pregătiţi-vă cât vreţi, fugiţi şi ascundeţi-vă! N-am să mă opresc!
Am pornit cu pumnul de fier şi maxilarul încleştat de mânie către cel care a ieşit în faţă, cel ce-mi cunoştea numele. Aveam să-l lovesc cu o tehnică interzisă: Rokubōsei 25 sutorōku – Hexagramă: 25 de lovituri.
Eram în distanţa maximă, iar când mi-am aruncat palma spre gâtul lui, acesta a disparut. În locul lui a apărut cel cu numele Satna, ale cărui mâini străluceau. O explozie m-a aruncat la pământ ca secerat şi acolo am rămas, neputincios, în timp ce ei se apropiau probabil să mă termine.
– Eşti dur, călugăre. Nimeni nu a supravieţuit vreodată exploziei lui Satna.
– Heh, a fost puţin deplasată. Pot să îl omor acum?
– Înapoi! Nu am venit să îl omorâm. Mamon, eu sunt adevărul. Asemeni nouă, nu eşti om. Am multe să îţi spun.
– La naiba cu voi! Sper să muriţi cât mai curând!
– Nu ne permitem asta, dragul meu Mamon. Vezi tu, noi suntem zeii pe pământ. Am venit să te luam cu noi. Numele meu este Asmod.
– Poftim?! Voi căutaţi să muriţi. Ce zei?!
– În caz că nu ai observat, Satna tocmai te-a călcat în picioare.
Într-adevăr. El tocmai disparuse din faţa mea de parcă s-a evaporat iar celălalt a apărut… Care-i treaba cu cei doi până la urmă?!
– Lasă-mă să îţi explic. Ai fost martor la puterea unor zei.
– La naiba cu voi!
– Satna, fă-l mai ascultător.
Când nenorocitul şi-a pus mâinile pe braţul meu drept, am simţit cum muşchii se rupeau, că vrea să mă ardă de viu şi nu mai dura mult până să îmi pierd cunoştinţa. Din nou, lacrimi mi se scurgeau pe obraji în timp ce urlam de durere, formând acum alte trasee prin noroiul de pe faţă.
– Deci, cum spuneam: zei. Satna are abilitatea de a crea explozii – Bakuhatsu , eu am puterea de a mă teleporta -Yuso , iar Leviat poate localiza persoane – Kenshutsu. Ei doi sunt creaţiile mele şi …
N-am mai apucat să aud continuarea. Să fi fost de la ameţeală sau nu, dar iar am auzit şoapte. Poate că erau şoaptele morţii. Am leşinat.
– Foloseşte-mă sau mori! Acceptă-mă şi îmbrăţişează puterea!
Aş fi vrut să mai am putere, dar eram prea secat şi fără vlagă. Aşteptam un miracol să se întâmple, ca însuşi Budha să vină să ne salveze… Dar era imposibil, aşa că am cedat.
În acel moment am cum simţit o avalanşă de adrenalină se revărsa ca un potop asupra întregului corp. Cum parcă cineva mă apucase de braţe şi mă ridica. Cum toată durerea de până atunci a dispărut, iar în locul acesteia s-a restabilit energia.
– Strigă-mi numele! Eu sunt Kugeki! Eu sunt Voidul!
– KUGEKI!
M-am ridicat şi i-am surprins acum pe cei trei care stăteau la câţiva metrii de mine. Probabil credeau că m-au omorât. Puterea îmi curge prin vene. Tatuajul din palma stângă se înroşise şi avea un fel de mişcare circulară lentă care stătea pe loc. Vedeam cu ochiul stâng imaginile cărămizii, probabil de la sângele care s-a scurs când m-am lovit la cap. Aveam o treabă de rezolvat. M-am întins spre ei şi parcă încă mi se şoptea la ureche.
– Kugeki: Absorbţie!
Asmod a avut timp să se teleporteze înainte să fie prins, însă ceilalţi doi, Leviat şi Sutna nu au fost atât de norocoşi. Au dispărut pur şi simplu într-un fel de portal negru. Dezintegraţi.
– Nu, nu, nuu!! Ce ai făcut?! Capodoperele mele!!
– Îţi plătesc cu aceiaşi monedă! Pregăteşte-te!
Imboldul de energie părea să se epuizeze repede şi durerea începea să revină treptat. Urma o bătălie a neştiinţei mele contra puterilor unui ciudat acum turbat şi orb de furie. Asmod ţipa şi avea de gând să vină la mine cu tot ce avea mai bun.
Se teleporta atât de rapid încât abia reuşeam să îi ţin urma cu privirea. Ştia starea nefavorabilă în care mă aflam, plin de răni şi epuizat, şi sigur planuia să se folosească de asta pentru a mă termina rapid.
Vocea interioară a dispărut dar acum un alt sentiment de nelinişte mă apăsa. Da, un altul decât cel de a mă apăra de un maniac. Trebuia să îl înving cu orice preţ.
Învăţăturile maestrului trebuiau aplicate. Am închis ochii şi am inspirat adânc, relaxându-mă şi încercând să îmi adun energie pentru un ultim atac asemeni celui precedent. În întunericul care acum îmi domnea peste privire, o flacără care pâlpâia slab apărea şi dispărea constant, dintr-un loc în altul. Era ciudat faptul că vocea inamicului se auzea cam din aceleaşi locuri şi atunci am făcut legătura: să fi fost abilitatea de localizare? Dar cum puteam să o folosesc?!
Se aproapia, se pregătea şi l-am simţit când a vrut să dea lovitura de final. Ne-am prins unul braţele celuilalt şi ne-am folosit abilităţile unul pe celălalt.
– Yuso: Transport!
– Kugeki: Absorbţie!
În acel moment, un fasciclul roşu a intervenit între noi iar sursa era săculeţul meu cu bani. Acesta provenea de la o piatră roşcată, care semăna cu cea pe care am recuperat-o… Oh, nu! Nebunul o fi încurcat ulcelele şi mi-a dat sacul greşit!
Am simţit cum realitatea se rupe, imaginile se contorsionau şi orbitau în jurul nostru. Ne-am dezlipit mâinile rămaşi muţi, martori a ceea ce se întâmpla. Cerul a început să se descompună, apoi templul şi pământul, de parcă totul era o păpădie a cărei seminţe îi erau suflate.
Într-un final au început să mi se consume mâinile şi picioarele asemeni împrejurimilor, în timp ce pluteam ca o epavă, zburând în neant…

***